luni, 24 ianuarie 2011

Black Swan Trailer (HD)

Gripa editoriala II

Recitind comentariile de la Gripa editoriala din 2009, mai ca-mi vine sa le public intr-o revista de circulatie... (mai exista asa ceva?). Urmatoarea postare va avea acest titlu si, dupa ce ma dumiresc in mai multe privinte, postez partea a doua.
Pana atunci, o recomandare, ca de obicei (chiar daca, deja, unii dintre voi au bifat-o)>

BLACK SWAN


Etichete:

duminică, 23 ianuarie 2011

La multi ani tuturor!
Da, stiu, a trecut ceva vreme, muulta. Exista si o explicatie: familia noastra are un nou membru :) Intre timp am citit mult, am analizat, m-am intunecat. Abia astept, cu forte noi, sa comentez, sa enervez, toate lucrurile amarui din literatura noastra pe care le-am inregistrat de pe margine si pe care am citit-o, evident, ganduri intermediate, cat e posibil, si de ghemotocul familiei. Pe scurt, am cateva nemultumiri pe care le voi dezvolta cand voi avea vreme.

1) ma enerveaza scriitorii care nu mai tin cont deloc de opiniile criticii specializate
2) ma enerveaza criticii care-si publica tezele de doctorat si defileaza cu premiile, ca si cum trebuie sa te impui prin teze, nu prin comentariul actualitatii
3) criticii au devenit prieteni la catarama si in loc de o dezbatere cat de cat critica isi fac reverente
4) scriitorii care ignora publicul autohton si prefera sa scrie numai cu ambitia traducerii
5) promovarea zero pentru cartile valoroase
6) baia in mlastina (nesanatoasa!) in care se iluzioneaza revistele de cultura
7) politizarea literaturii
8) incultura poetilor
9) incultura prozatorilor
10) parti-pris-urile de o evidenta gretoasa
11) apatia editurilor
12) lipsa de reactie a cititorilor (cati mai sunt...)

Or fi mai multe, dar ma opresc aici. Le voi dezvolta, sper, cu cat mai putina lehamite.
Pentru 2011 imi doresc un an literar mai putin gretos si provincial si mai viu in atitudine.

Hai, sper ca nu am transmis prea acid intunecimile mele.

sâmbătă, 5 decembrie 2009

DE VĂZUT!

video
Voi reveni cu impresii. Până atunci, vizionare grabnică!
E o seara perfectă de petrecut cu Moșul. Moș Nicolae :)

vineri, 4 decembrie 2009

Un poet recită îngerilor. Prea devreme, din nou...

A murit Marin Mincu, critic, poet, profesor și traducător. Probabil cel mai bun semiologist pe care l-am avut. Un atac cerebral i-a fost fatal... Cine s-ar fi așteptat ca vulcanicul Mincu să cedeze?
L-am întâlnit de câteva ori și am fost impresionată de felul cum își scutura adversarii de idei, uneori sărind calul, dar probabil asta era până la urmă o strategie sentimentală. Am convingerea că Marin Mincu a fost un mare sentimental. Cum altfel să scrii poezie dacă nu ai în tine acel ceva care abia așteaptă să erupă? Lui Marin Mincu i se datorează multe și fără îndoială va rămâne în istoria criticii literare.
Ce e culmea pentru mine e că această disparitie coincide cu o sumă de polemici iscate de articolul meu Gripă editorială - unde comentam ca o nepricepută și neisprăvită ce se mai întâmplă prin presa de specialitate. Propuneam o discuție viitoare despre Onestitatea critică. Acum înțeleg mai bine, chiar dacă la ani lumină, bătăliile lui Mincu, uneori cu mori de vânt, poate absurde. Marin Mincu a vrut să ducă aceste lupte de idei, cred că polemica era viața lui. Polemica, pentru Mincu am impresia ca însemna o problemă a onestității, nu neapărat a valabilității. De aici miile de antipatii, răzbunări literare sau cine știe câte și mai câte... El rămâne nu doar un critic de recuperat, de asimilat corect, ci și un om numai bun de construit un roman în jurul lui. Doar a fost - printre atât de puțini - un one man show (A mai rămas unul din categoria aceasta: Dan C. Mihăilescu - să ne trăiești 100 de ani, maestre!)

Marin Mincu recită îngerilor.

Etichete:

miercuri, 11 noiembrie 2009

VĂ PLACE VONA?

Am găsit într-un anticariat, undeva în raftul al treilea, ediția din Ferestrele zidite de la Est. O ediție rară, asemenea cărții. Auzisem de ea, mă fascina acum vreo 10 ani autorul datorită biografiei și misterului ce-l înconjurau. Când am împrumutat-o de la o prietenă dragă, nu citisem cartea cum trebuie, în sensul că n-am lăsat-o din mână pentru a-mi face note și comentarii. Nu aveam timp - comoditatea noastră pentru multe, firește.Dintre comentariile vremii, mi-a rămas în minte cronicheta Oanei Mezanote de pe bookblog, de mai demult, și m-au nedumerit anumite aprecieri, care nicicum nu cădeau de acord cu lectura mea, ce-i drept, îndepărtată. Așa că, întâlnirea cu Vona de-acum, mi-am zis, se va finaliza prin ceva concret. Spune Oana Mezanote: „Poate mai mult expresionist şi existenţialist decât simbolist sau suprarealist,Ferestrele zidite este un roman eminamente citadin. Oraşul este cenuşiu, trist, banal, aparent, fără nimic spectaculos. Întreaga construcţie romanescă a lui Vona este o incursiune în spatele banalului, poate singurul cu cea mai mare potenţialitate de extravagant. Poetica extravaganţei banalului, o trambulină între necunoscut şi vis”.
Acesta e fragmentul contrariant de atunci. i) nu înțeleg de ce disocierile astea conceptuale, pentru că romanul le înghite pe toate. De altfel, chiar autoarea cronicii vorbește mai apoi despre suprarealismul din carte... ii) nu are a face ce anume e în spatele banalului, pentru că Vona, cred eu, prezintă exact fețele banalului prin excelență. Nici nu cred că banalul, ca termen, suportă o altă dimensiune, altfel își pierde chiar el consistența și semnificația.
Romanul mi-a plăcut peste poate, prin poezia iubirii, a tăcerii și a morții. E mai expresionist decât tot ce are expresionismul nostru și frizează suprarealismul lui Naum. Cartea e o bucurie tristă, de o stranie autenticitate. Am închis volumul cu sentimentul că nu se poate scrie o carte asemănătoare, nu de către un scriitor din timpul nostru. Dacă focalizați lectura pe metafora ferestrei cred că se pierd prea mult sensurile tari ale cărții, atât de multe, atât de lipsite de ritm că uneori ai impresia că asiști la un balet pe gheață. O gheață care dispare, se scufundă, mai mult și mai încet...

Etichete:

duminică, 8 noiembrie 2009

Gripa editorială. Despre critică

Am căutat cu înverșunare recomandări din parte criticii despre cum să-mi petrec concediul cu lecturi, departe de Bucureștiul asurzitor. Din păcate, mai nimic, pentru că criticii în care am încredere șomează și sunt fără chef, iar noii veniți par niște pechinezi fericiți să se pozeze cu câte un exemplar de rasă plictisit. Prin urmare, iată o trecere prin reviste având ca temă critica literară. Pe ea sunt pornită. Și poate îndrăgostită.

i)Nu știu voi, dar eu nu am citit chestii mișto în presa literară de ceva vreme. E o găselniță că vara -un anotimp, chipurile, vid și arid -, nu produce lucruri serioase. Deh, lumea e în concediu. Cronicarii sunt leneși, alții au dispărut total din peisaj (probabil scriu pentru toamnă..., sper). Din plicitseala asta luuuungă nu prea ai ce izola, pozitiv vorbind. Mai degrabă, lipsiți de subiecte, ei se iau de texte mai vechi și polemizează deferenți cu alți comentatori. Iată, de pildă, cum Paul Cernat înțelege să încheie o contră de interpretare cu Daniel Cristea-Enache pe marginea volumului Nevoi speciale scris de Dan Sociu:
Avem de-a face, oricum, cu un text cinstit. Scriitura e şi ea, în consecinţă, sobră, fără efecte speciale şi puştisme, cu o anume exactitate „poetică“ a detaliilor şi cu o regie a montajului executată într-o manieră mai degrabă „nemţească“ decît „americană“...
N-am înțeles și nu voi pricepe ever ce înseamnă un text cinstit. Hai sa zicem, dacă vorbim de diaristică ar fi o chestie, în rest... Cernat, înțeleg eu, vrea să spună că e o calitate a textului să fie cinstit... Greu de închipuit că un om atât de calculat precum Cernat reduce o valorizare la un așa termen, poate concept... Apoi, tot din fraza de mai sus, iarăși o afirmație care te lasă fără cuvinte: regia nemțească a montajului, deloc americană... Vreau să cred că am citit destulă literatură germană și americană dar problema asta de versus mă depășește... Bine că nu vorbește despre cinamatografie...
Am impresia că uneori Cernat vrea să fie excesiv de laborios cu cititorii și atunci un fals didacticism îi surpă demonstrația. Poate mă înșel.
ii) „Cultura” și mai ales blogul revistei aduc tot mai mult cu un fel de tribună a frustraților, pe care Mihai Iovănel îi lasă, amuzat, cred, să se dea masculi. Adriana Stan, preferata mea, s-a cam dat la fund și scrie destul de aiurea, o fi in love... Apoi am descoperit și un fel de fan Iovănel, Claudiu Turcuș, care, nici mai mult, nici mai puțin, își dă cu părerea despre ultimii zece ani în care s-a manifestat critica tânără (sic!). Nu știam că și critica are vârstă. E ca și cum eu n-aș citi Hemingway acum pentru că l-au tradus foarte tinerii Gheo sau Chiva... În fine, dl Turcuș își dă cu părerea deși dânsul - tânăr, bănuiesc - nu are nicio contribuție în domeniu. Adică, nu vreau să spun că trebuie să-ți dea cu părerea doar cei din domeniu, dar nu cred că e normal să te pronunți critic când tu ai stat numai în afara dezbaterilor și apoi te dai cu pumnii în piept că faci curățenie; apoi, același domn, pe blog e un fel de „da, nenea Iovănel”, „așa este” etc. Cu atât mai mult, dacă vrea să intre în prim-plan, să-și facă și un nume, uite, ca Adriana Stan. Serioasă, modestă, cu un scris exemplar. Am citit și cronicile despre cărți de proză și, dincolo de aprecierea punctelor de vedere ale altora, nu se vede...mai nimic...
Daniel Cristea-Enache a scris vara asta câteva texte destul de generale, ca să zic așa, fără prea mult nerv. Doar despărțirea de Manolescu pare că l-a trezit din amorțeală. În rest, o revistă care clar a intrat în concediu și nu înțeleg de ce.
iii) Am lăsat la urmă preferatul meu: Felix Nicolau. Îl știți, prozatorul. În „Luceafărul” scrie un articol magnific: „Criticul solitar versus criticul de pluton”. Trebuie să recunoașteți că titlul, cu tot cu versus-ul, e interesant, atât doar că total inoperant și deloc plauzibil. Face parte tot din categoria „critici care se cred critici sau prozatori care se răzbună devenind, uneori, critici literari”. Ia uitați ce spune dl Felix: „Citesc opurile și articolele criticilor care arbitrează în ringul literaturii contemporane și ce văd? Cel mai adesea rânduri encomiastice. Dacă te-ai lua după ele, ai zice că literele românești sunt copleșite de capodopere, încât nici nu mai are rost să fie puse în balanță cu ce se scrie pe alte meleguri, ca să nu stârnească invidii și complexe de inferioritate. Când nu sunt encomioane, apar desființările nemotivate, execuții cu un zâmbet șugubăț în colțul buzelor. Prea puțină analiză literară, însă. Cartea asta e genială, astalaltă e mizerabilă. Critica românească face un joc de-a alba neagra, dovedindu-se extremistă, superficială și săracă în nuanțe”. Mi-e chiar simpatic dl Nicolau. Atâta naivitate după ce ai intrat în malaxorul lumii literare... Ca traducătoare și redactor am fost stupefiată, nici nu vreau să mă gândesc ca autor
... Dar să ai revelația unor partizanate... Cam târziu. În primul rând, criticii care desființează fără motivații, indiferent de nume, nu au credibilitate. În al doilea rând, critica a jucat întotdeauna alba neagra pentru că a impune un scriitor, implică o miză. Dar să ajungi la extremism în critica literară... Înțeleg superficialitatea...dar... Pentru a fi convingător - că știe despre ce vorbește -, autorul nostru citează din nume tari, se supără pe „Cuvântul” că face topuri, și mai mult, că în critica noastră se practică un soi de „hi5! de Cuba!” - asta chiar mi-a plăcut. Dacă luăm în seamă și patul lui Procust propus febril de același Nicolau în finalul articolului, atunci scriitorii își vor scrie singuri cronicile, sub alte nume, evident. În orice caz, articolul lui Felix Nicolau este cel mai viu pe care l-am citit de câteva luni, explodând de sinceritate, de naivitate drăguță și neputință. Ce nu știe, e că a descris criticul literar ca un cățel nervos și lingău, când, de fapt, acesta e un grizzly turbat.

Etichete:

sâmbătă, 7 noiembrie 2009

INGLORIOUS TARANTINO

Fanii lui Tarantino au așteptat cu sufletul la gură filmul ăsta. Mă număr printre ei. M-a enervat ușor trailerul, nu de alta, dar eu sunt așa mai egoistă, și aș fi vrut să stea deoparte fanii filmelor comerciale și leșinatele după Braaaad Piiitt. Din păcate, la cinema, ca la noi: idioți cu mâncare cât pentru două săptămâni, indivizii care adoră să deranjeze pe toată lumea după ce a început filmul și cei care adoră să intre după 30 de minute, să ridice tot rândul și să vocifereze ca și cum sunt la ei în beci la țară și aranjează cartofii exemplar. Poate numai în București o fi așa... În fine, mi-am zis, un regal Tarantino merită orice sacrificiu. Prietenele, mai precaute, vorbeau de măștile anti gripă, că ia uite, se strănută în sală... După toate pregătirile psihologice, filmul..
Prima parte super-promițătoare. Se vede treaba că Tarantino trece deja în zodia reflecției metafizice, e mai atent la teatralitatea vorbită și mai puțin la violența care transcende orice moralitate. Apoi filmul construiește o intrigă cumva previzibilă dar total neverosimilă și cu incredibil de multe scăpări de scenariu. Pentru cei interesați de epica filmului, e o dezamăgire cruntă. Mi se pare că e cel mai prost film de la Pulp Fiction încoace al lui Tarantino. Acțiunea subînțeleasă prin multe dialoguri interesante se prăbușește sub molozul atuurilor de până la un moment dat. Nu veți descoperi nici imaginile de o artisticitate revoltătoare, nici nucleele filmice de o acuratețe aparte. Pretutindeni o apatie salvată numai pe alocuri de jocul actrițelor și pentru fanii comercialului de Braaad Piiiitt care joacă fără efort rolul yankeului vexat. E clară apoi ficționalizarea marca Tarantino dar nu cum mă obișnuisem eu, ci dintr-o perspectivă prea, mult prea comercială. Filmul este o mostră despre cum evreii, francezii și alții se răzbună, iată, printr-un film cu final mușcător, vindicativ.
Mi-au plăcut pretutindeni în film chipurile femeilor tinere, angelice, ce mai, dar fără nicio intervenție propriu-zisă. Cristoph Waltz e singurul care face jocul în stilul tarantinian (....știu, sună aiurea) și parțial Diane Kruger. În rest, o sumă de figuranți, inclusiv cei care reprezintă personalitățile timpului. Din punctul meu de vedere, prima parte și a treia fac toți banii, restul e un bluf de box office.
Foarte dezamăgită de acest Tarantino, mă întrebam ce s-o fi întâmplat cu el. Singurul răspuns e că, odată cu vârsta, el caută o seninătate pe care s-o reverse afară. Care nu-i iese, pentru că prea ne-a obișnuit cu seninătatea din violență ca mesaj perfect pentru pulp fiction-ul omului contemporan. Dacă nu am fost clară, închei prin a spune că nu m-aș uita a doua oară la INGLORIOUS BASTERDS ... nici dacă aș fi critic de film...

Etichete:

vineri, 9 octombrie 2009

Critica blogosferei

Am descoperit relativ târziu grupajul realizat în revista „Cultura” de Daniel Cristea-Enache despre zona online a literaturii. Am avut surpriza să mă regăsesc printre enumerările lui Cătălin Sturza. Nu prea am înțeles dacă e bine sau rău; contextul are în vedere numele blogurilor și atracția implicită. Simt cu această ocazie nevoia să explic și titlul în engleză al blogului meu, deși esențialul e cel românesc, aldoileacititor. Am avut la vremea respectivă - iarăși surpiza - să descopăr că, la câte bloguri există în lumea asta, mai ales în engleză, cel ales de mine nu era imaginat până atunci. L-am ales, dacă vreți, dintr-o frondă și-o mirare. E sonor, simplu și definește, sper că știe toată lumea, un principiu conceptual din critica criticii (pf, ce bombastic sună, dar cred că ideea s-a prins...).
Discuția de la „Cultura” mi se pare cam naivă, în sensul că blogosfera e clar că se multiplică puternic, în timp ce presa scrisă dispare cu repeziciune. E adevărat că numai la capitolul percutanță, cultura scrisă pe hârtie are coroana. În al doilea rând, faptul că nu avem un blog de genul The New York Times Book Review nu e un capăt de lume. E o falsă problemă atâta timp cât criticii consacrați nu trec exclusiv în sfera online. Până atunci blogosfera rămâne pentru toți cei care recunosc sau nu - un spațiu al încercărilor critice, din păcate, și nu al reperelor. Discuția e interesantă, nu zic, dar rezultatul e dinainte știut, de asta ziceam că e suflare de vânt. Eu aș fi pus altfel problema: Daniel Cristea-Enache, Manolescu, DCM să nu mai publice în edițiile de celuloză, ci numai pe un site specializat, de genul The Romanian Times Book Review, na, să fim în pas cu... și sonor. Să se facă acționarii acestui blog și banii le vin din reclame (edituri, impresari culturali, instituții, scriitori etc). De la acest punct încolo discuția are un sens și mută apele. Până atunci, ne mulțumim unii cu alții.
Oricum, voi reveni altădată cu mai multe precizări.

Etichete:

luni, 5 octombrie 2009


Am cumpărat (da, cumparat) filmul Modern Times pe dvd. Un film excepțional, aproape genial... Nu cred că am văzut filmul decât pe la începutul deceniului trecut.
Astăzi cred că l-am înțeles cu adevărat, atunci doar l-am văzut...
Iată că după mai bine de 70 de ani, filmul rămâne un reper, e valabil și probabil canonic pentru cei din domeniu. Chiar sunt curioasă dacă filmul se analizează la facultățile de profil.
Dacă ar fi după mine, pelicula ar fi obligatorie mai ales pentru cei care au trăit într-o epocă totalitară și au uitat.
Pentru cei de astăzi filmul e de o actualitate uluitoare. Omul-maşină și omul manipulat sunt realități, din păcate, tot mai evidente. Chaplin face un rol bun mai ales atunci când joacă un personaj legumă care-şi păstrează realitatea bunului simţ, precum și o moralitate genuină.
Filmul e o parabolă a Sistemului. Kafkiană și pe alocuri cu accente din Gogol şi Cehov, perspectiva prezentată are un plus de inocență și cred că acest aspect este înregistrat cu asupră de măsură tot filmul. Dacă unele scene alunecă în neverosimil este pentru că, după Chaplin, totul e posibil şi mereu schimbător. Cu o excepţie: iubirea. Ea devine un reper supărător, comic de supărător şi în final tragic de vital...
Mi-au plăcut raportările lui Chaplin la rotiţele din creieraşele noastre, apelul la naivitate şi sinceritatea brută pe de-o parte, şi alarmele cu trimiteri la un Big Brother, pe de alta.
Singura hibă a filmului: e cam lungit, forţat, unele scene nu prea contextualizează, nici nu modifică dimensiunile interogaţiei iniţiale. Dar toate astea şi pentru că montajul, acum o viaţă de om sănătos, nu era în apele lui digitale. Oricum jos pălaria şi hopa pe roată.

miercuri, 5 august 2009

TUNELE DIN NOI



ERNESTO SABATO - Tunelul


Simpatic, tare simpatic romanul lui Sabato și la relectură.

„Să fie oare viața noastră, în întregime, doar un strigăt anonim într-un pustiu de aștri indiferenți?” se întreabă la un moment dat naratorul cărții.
E ideea centrală a romanului, cred, și această privire înapoi-înainte prin timp, prin noi și prin alții este Tunelul, adevăratul tunel: sensul vieții.
Ce-i sensul vieții dacă nu deslușirea finală prin tunelele din noi și din afara noastră?
Sabato este în toate personajele sale. Îl emoționează amănuntele, nu generalitățile, cum zice eroul narator din roman. Dar cam așa e toată proza mare sud-americană. Amănunte care realizează întodeauna o senzație de „generalitate”...
Tunelul e o carte despre dragoste, artă și singurătate. De fapt, veți vedea, parcă toată disperarea lui, a artistului, nu e îndreptată spre oameni, deși senzația asta o dă, ci spre propria singurătate. El caută singurătatea absolută. Dacă crima - mai mult sau mai puțin reală - rezolvă parțial nevoia unei singurătăți ce trebuie să alunge orice imixtiune exterioară, peștera neagră ce se deschide înăuntrul eroului pune punct noii condiții a singurătății. Adică, tot romanul mi se pare că e drumul unei crime: cum să scapi, cum să ucizi voluptatea? Deși amețit de iubire, eroul simte că voluptatea e bolovanul legat de trupul său gata oricând să cadă în gol. E, mai mult, ceea ce-l rupe de creație și de el însuși. Ucigând voluptatea, speră să renască artistul pierdut. Din păcate, cum se întâmplă de când lumea, a ucide un tunel interior înseamnă a deschide, deodată, altele, mult mai și mult prea...

Etichete:

miercuri, 24 iunie 2009

cum se nasc îngerii

ARIPI. PREA DEVREME...

Am aflat, cu puține momente în urmă, că a murit Matei Călinescu... Dumnezeu să-l ierte!
Mă gândeam că prea dăm importanță de multe ori celor care nu merită. Astăzi s-a stins unul dintre cei mai importanți critici români din secolul XX. Cred că nici nu ne dăm seama cât de mult a contat pentru noi o carte, cum vorbeam in postarea anterioară, ca să nu mai vorbesc de faptul că pornisem seria relecturilor tocmai stimulată de Matei Călinescu...
S-a luptat cu cancerul, cu amintirea fiului pierdut după o suferință îndelungată, dar mai mult decât toate la un loc, cu acest cancer al prostiei și al îngustimii multor scriitori autohtoni.
Cred ca scriitorii devin îngeri când sunt citiți. Nu neapărat iubiți. Matei Călinescu va rămâne cu aripi pentru eternitate.

Etichete:

marți, 23 iunie 2009

RELECTURI PART II


UN VEAC DE SINGURĂTATE
by G.G.Marquez

Incredibil ce efect poate avea romanul ăsta, chiar la a treia lectură! Mai puternic, mai viu, mai hipnotic! Orgasmic de-a dreptul! Niciun detaliu nu e lăsat la voia întâmplării, nicio adiere nu bate pe lângă sensuri, niciun personaj nu-ți dă impresia că are cuie-n picioare!
Cel mai mult la această relectură mi-au plăcut personajele feminine! Exemplare! Himerice! Obscure! Comune! Angelice! Ciudățeniile unei femei nu le poate transcrie atât de fidel și, evident, de crud, decât un bărbat. Și nu oricare. Ci unul care a cunoscut Femeia. Sunt atâtea iubiri și singurătăți în romanul ăsta cât într-o literatură întreagă.
Fascinant e felul cum se îmbină toate frivolitățile, toate neajunsurile intime și toate paroxismele.
Lumea lui Marquez e una care se devoră, cu o poftă cât o istorie!
Știu, poate am sărit puțin calul (sau ce vreți) cu entuziasmul meu, dar sunt așa pentru că, la vremea primei lecturi, deși foarte încântată, nu aveam de gând să recitesc cartea asta. Îmi place să mă uimesc, se pare, și iată că acum, mai mult decât la prima relectură, satisfacția e nemărginită...
Până la urmă, cum măsurăm (ca simpli cititori) valoarea unei cărți? Cu ce instrumente interioare?
Satisfacțiile mereu crescânde ale relecturii cred că e singurul răspuns adecvat, poate singurul bazat pe un adevăr al nostru, poate nedeslușit la o vârstă a lecturii trecută. Prea veselă sau prea tristă. Cu prea multe așteptări sau cu prea multe grimase și retineri specifice dărâmării statuilor canonicilor impuși. O vârstă pe care nici nu o recunoști ca atare la timpul ei, dar care, cum-necum, devine atât de clară printr-o carte dintr-un timp oarecare, din viitorul nostru.

Etichete:

joi, 30 aprilie 2009

OAMENI-ÎNTÂMPLĂRI



Relectura Cărții fericirii vine dintr-un sentiment de vinovăție, recunosc. La vremea primei lecturi eram singura care nu o gusta. Zilele trecute m-am gândit că Matei Călinescu nu vorbește tâmpenii și să vrea, drept urmare am trecut la relectură. Cartea e o mare dezamăgire, cu toate că Petru Creția a făcut tot posibilul să ne ofere o traducere frumoasă.

Nu știu dacă și alții simt asta dar cartea face parte din ce aș numi cultura burții pline. În sensul că tot ce se produce în spațiul cultural francez (aici mă refer mai ales la literatură și cinematografie) are așa un soi de râncezeală spirituală, plăcută, culmea. E ca și cum ai mânca toată ziua brânză cu mucegai.
În fine, poate e doar în capul meu...
Lectura actuală chiar m-a distrat exact acolo unde ar trebui să mă cutremure.

Pasaje ce s-ar fi vrut probabil cu iz aforistic:

„Bunătatea era pentru ea singura iubire”
„Rusia este o țară teribil de tristă”
„E adevărat că atunci când beau sunt îngrozitor de tăcut”
„Nu s-a apropiat de oglindă decât o singură dată: avea nasul curat?”
„Lucrul cel mai însemnat este că nu se teme de nimic”
„Nu m-aș sinucide niciodată, dar dacă cineva m-ar omori...”
„A fost o clipă de fericire chinuită”
„Să existe oare ființe unice?”
„Fericirea o simt, e ca atunci când mă înăbuș”

și preferatu meu...

„Închipuie-ți un om care moare de atâta viață”

Interesante idei, trebuie să recunosc, pentru că, dacă le privești dintr-o anumită perspectivă ele sunt chiar profunde. De exemplu, acest ultim psudo-aforism: cum poate muri un om de atâta viață? R: Prea multă adrenalină? Viagra? Să alergi până îți explodează mufa inimii?

Romanul mi-a plăcut dintr-o singură perspectivă, poate esențială: felul cum sunt surprinse atâtea apropieri și despărțiri, ca și cum oamenii ăștia se pedepsesc printr-un fel de sado-masochism al întâmplării.

Eroii Ninei Berberova refuză să fie oameni. Ei aleg să rămână întâmplări.



Etichete:

vineri, 17 aprilie 2009

ŢI-E MAI MARE LIZOANCA...


Aflu cu mirare că tirajul celei mai recente cărţi semnate de Doina Ruşti - Lizoanca la 11 ani, s-a vândut în două săptămâni... S-o creadă cucu!
Dacă cele 1500 de exemplare nu au fost cumpărate de autoare plus toţi studenţii dânsei şi dăruite la te miri cine, atunci e vorba, cu siguranţă, de un furt...
Nu luaţi aciditatea asta a mea în nume de rău (deşi mie îmi pare o efervescenţă...). Pur şi simplu noi nu avem o piaţă de carte normală! Excepţiile sunt titlurile lui Cărtărescu şi Pleşu poate, sau mai nou Dan Puric - care se vând bine. În rest e toropeală. Să-mi zică cine-o vrea că Doina Ruşti e deja o vedetă culturală şi oamenii se bat pentru cărţile ei... M-aş bucura, pe bune. Dar eu cred că numai criticii profesionişti i-au citit primele cărţi, nicidecum publicul larg - fie vorba între noi, nici nu cred că ar termina cineva obositoarea Fantomă de la moară, probabil adoarme pe sau cu bolovanii de la moară la cât de forţate sunt tentativele de multiplicare a perspectivelor narative şi ambiguităţile de construcţie, văzute, culmea-culmilor, de critici cu pretenţii drept realizări magistrale... Ptiu, a naibii ambetarea şi în lumea criticilor...
Nu săriţi să cumpăraţi romanul. N-aţi pierdut nimic. The same crap, cu fata sedusă, inocenta parfumată cu abjecţiile bărbaţilor fără Dumnezeu, ba mai mult îi ajută şi femeile să preacurvească. Fata e folosită într-o lume în care toţi se folosesc, ca să zic aşa. Nu, nu veţi plânge, chiar dacă, la un moment dat, un moşulică mai că toarnă picături ochioase atunci când piticoanca prostituată, odată ce-şi termină munca de viagra pedofilă, vrea să privească şi ea la televizor. Deh, acasă nu are, plus că o cam ia pe coajă (ştie tac'su ce ştie). Şi Doina Ruşti are o revelaţie în timp ce scrie cartea asta în probabil 4 săptămâni, 3 zile şi 2 masaje în 2 ore (cititorul atent va înţelege...): ce-ar fi dacă eroii heroici şi-ar aminti, măi fată Lizoancă, ce-au făcut ei la unşpe' ani?
Pff, cu asta iar cad criticii pe spate, că ia uite ce genială, dom'le! Cartea miroase a lucrătură made in China, cusută cu aţe groase, nicidecum medicinale, plină de mirosuri ieftine şi strategii de marketing lacrimogene...
Nu luaţi altfel decât e cronicheta asta: o apreciez enorm pe madam Ruşti, e chiar o femeie şarmanta (am vazut-o la lansare...) şi are TALENT. Dar cu asemenea producţii se tăvăleşte într-o baltă cu pretenţii de carte serioasă...
Scrieţi, vă rog eu, doamna+domnişoara Ruşti o carte în care să simţiţi că muriţi, că sângeraţi, că.. nu ştiu trăiţi orgasmic etc. aţi prins ideea, sunt convinsă. Atunci o să sângerăm şi noi şi fac pariu cu cine vrea că intraţi în istoria literaturii.

Iarăşi vorba între noi: cred că Doina Ruşti are o ambiţie care-i sapă talentul- să facă scenariu după carte, câştigă bani şi celebritate... sssstt...

Doina Ruşti, Lizoanca la 11 ani, Trei, 2009, 12 dolari (:))

Etichete:

joi, 16 aprilie 2009

DESPRE LUCIA - TERORISTA NECESARĂ

Am așteptat să treacă ceva vreme ca să mă dumiresc ce se întâmplă cu blogul Teroristei Lucia. Pentru cei care nu știu, ea a anunțat că închide blogul, după trei ani, din cauza tensiunilor din afară...
N-am înțeles de ce exact acum a luat această hotărâre și am crezut doar că e bine să testeze piața virtuală cu câte o farsă de felul ăsta. Ei bine, lucrurile chiar par serioase.
Într-un fel sau altul, ea a fost cea dintâi bloggeriță care a fost luată în serios de revistele culturale. Chiar de edituri. E mare lucru. Cei care nu știu cum funcționează o editură n-au cum să priceapă ce rol a jucat Lucia. Sunt convinsă că ea știe asta și dacă a ținut atâta vreme blogul, e clar că a avut sute de satisfacții, în primul rând editoriale, dar și invitații din partea revistelor culturale tipărite să colaboreze. Nu mai vorbesc de cititori. A fost luată in seamă.
In privinta identității ei, lucru mai penibil numai într-o țară de oligofreni poate exista: e x sau y? nu, nuuuu, e zzzz!!! aaa! hm, credeam ca e xx2.... Sau radical din doi.
Evident că acești oligofreni care se și dau în stambă nu pot face diferența între ambalaj și conținut. În loc să aprecieze ce anume ambalează Lucia de ani de zile, adik un soi de cultură convenabilă, transmisă util și practic, cu sinceritatea totdeauna convingătoare, ei bine, toate astea nu mai contează când e vorba de adevăr. Nu-i așa, adevărul este cel al ambalajului. Prin urmare, existăm dacă știm who the f... is Lucia... Scuzați reacțiunea, dar sunt așa de nervoasă, nici măcar jazzul nu mai ajută...
Pe de altă parte,mi-am zis: lasă că se apucă de alt blog, cu alt nume. Poate, dar nu mai e așaaa! Nu mai poți vorbi de naturalețea de altădată. Și chiar sunt curioasă câți or să acuze pe viitor zeci de bloguri că de fapt sunt scrise de Luciat. Ea dispare dar va fi mereu prezentă veți vedea.
Dragă Lucia, nu mă interesează cine ești, ce ești, că ești unul sau mai mulți oameni, că ești extraterestru sau chiar Ceaușescu, tu ești ceea ce trebuie: cea care ne aduce bucuria lecturii ca un joc cu păpuși.
Eu zic așa: după Sărbători, reapari în forță cu un mesaj pt cei mici (la minte): Credeați c-ați scăpat de mine, neicușorilor!!

Eu una o aștept nu pe Lucia Terorista, ci pe Lucia The Terminator.

Cu drag,
A doua cititoare (na, ca să fiu în ton corect politic!)

duminică, 15 martie 2009

România tatuată pe unii dintre noi







NUNTA MUTĂ, REGIA HORAȚIU MĂLĂELE

Dacă nu l-ați văzut încă, mergeți să-l vedeți.
Mălăele este unul dintre artiștii români care păstrează un simț al umorului nediluat de nu știu ce occidentalisme. Nunta mută este un film care dă seamă despre cum umorul și comicul autohtone nu s-au perimat. Mi-a plăcut felul în care Mălăele imaginează un loc în egală măsură real și utopic. Un topos ce combină ingenios comicul caragialian, imaginarul lui D.R. Popescu și lumea circ din teatrul absurdului.
Povestea e simplă și cu toate acestea, oferă o sumedenie de deschideri. O echipă de televiziune ajunsă într-un sat de văduve și un singur bărbat află povestea fabuloasă a locului: satul e ras de pe fața pământului de ruși, apoi se construiește pe locul respectiv o fabrică rămasă și ea în paragină. Nimic nou, am zice. Povestea satului și felul cum e surprinsă lumea lui de odinioară sunt extraordinar de bine realizate. Și aici Mălăele se distanțează dpdv al imaginarului de toți regizorii care au tratat istoria la modul acesta tragi-comic. Suntem în 1953. Nea Stalin nu plecase încă în Iad. Un sat românesc de undeva din Sud nu trăiește timpul istoric. Comuniștii nu le influențează decisiv viețile. Totuși, unele semne se văd: cooperativa nu are provizii necesare, satul nu e electrificat, alții se plâng că le-au fost luate pământurile dar nu simt la modul tragic realitatea asta. Oamenii ăștia trăiesc în realitatea lor bășcălioasă, plină de haz, de ironii acide, de replici marca Mitică. Toți sunt de o sinceritate dezarmantă. Asta mi-a plăcut în film, de la un cap la altul. Amanții sunt amanți dar când sunt deconspirați public ei oficializează legătura. Demnitatea contează încă în această lume peste care istoria nu trece. Gesturile sunt violente pt că e o societate patriarhală, dar femeile sunt zdravene, nu doar la gură. Ele amenință și sunt puternice, angelice și tulburătoare. -iarăși o chestie foarte mișto pe care Mălăele știe să o prezinte într-un mod aparte. Apoi unitatea satului e de un comic nebun. Mai întâi sunt comuniștii, o mână de idioți care mimează ideologic. Sunt singuri fără umor din tot filmul. Până și prostituata satului are unul, sănătos chiar... Nimeni nu-i bagă în seamă, toți îi ironizează. Ei fac parte din categoria „prostia doare”.

„Bufet și Cooperativa” e lumea lui Preda, e localul lui Caragiale din Schițe. Aici se fabrică comicul și se afișează competitiv umorul individual. Mai contează și care-i mai spontan. Primarul, un idiot ce se vrea deștept, este un frustrat care încearcă să se răzbune pe foștii intelectuali formați în epoca interbelică. Întrebat când se introduce electricitatea, el spune: „lumina vine de la răsărit, când or vrea ei să electrificăm, electrificăm!”. I se replică: „o să electrificați o p...!”. Prostituata adaugă, în râsul general: „Numai s-o electrificați și pe aia!”
Nimeni nu crede, pe scurt, în promisiunea comunismului, de aceea e tot timpul ironizat. Tot analfabetul comunist se încoardă: „a sosit și vremea noastră, a celor fără carte! Destul v-am slugărit! Eu n-am avut carte și ia uite ce-am ajuns!” (primar, n.m.). Un intelectual replică: „Eu am avut carte și uite ce-ai ajuns tu!” În felul lui, primarul speră, a la Preda, ca ceilalți să fie după rostul lui. Le spune deseori că-i așteaptă la Sfatul popular să intre în partid. Mutul satului replică, tradus de un intelectual: „Omu zice că vrea să intre în partid da mai mult în mă-ta!”

Interesant e, din acest punct de vedere, că filmul omogenizează pe cei culți cu ceilalți, tocmai pentru a sublinia că ei sunt un Tot, prin modul spiritual în care înțeleg să-și trăiască viața. Aici Mălăele are încă un bonus. Bășcălia e artă în acest film. Iar umorul capodoperă. Nu mă refer la cel cauzat de limbaj. Umorul care prinde sub cupola lui de semnificații și morbiditatea ori absurdul. Umorul negru e genial în film și abia după ultima panoramare simbolică a fabricii în ruină pricepem parabola. Dar să revin. Un singur intelectual, „profesoru”, este identificat ca atare. Dar el e nebunul satului, e inventator și participă la hazul general asemeni elevului care vrea să învețe ceva de la cei mari. Comunistul satului se ia de el, cu ciudă. Îi spune: Coriolane, dacă ai virtutea militară și nu știu câte școli nu mă impresionezi! E o apostrofare aiurea, pentru că ceilalți îl ironizaseră. Dar e mai bine să te iei de nebun! El nu reacționează. E în scena asta un substrat al istoriei tragice. Erou al patriei, intelectual și geniu, Coriolan ajunge unde ajunge sau cum ajunge, pentru ca la final să fie împușcat. Zborul lui simbolic cu aripile de înger confecționate pentru nunta din sat e grăitor. Unii eroi, anonimii geniali, devin îngeri pentru Mălăele.

Povestea acestui timp paradisiac, cu pitici, circari, petreceri de dimineața până seara (numai femeile muncesc...) se întrerupe evident printr-o crimă. O fată este violată și apoi ucisă. În mâna ei se descoperă o insignă a armatei ruse. Strigoiul fetei apare pentru a avertiza satul. Nimeni nu înțelge nimic, ci interpretează cum știu ei. Deschid mormântul și fac slujbe cu preotul. Evenimentul trece repede pentru că vine nunta. Ghinion. Un ofițer rus îi anunță moartea tatălui Stălinică și decretează doliu 7 zile. Nu muzică, nu râs, nimic. Mireasa vede la pieptul lui insigne identice cu cea din mâna victimei. Toți știu cine e criminalul, toți știu care e rahatul comunismului, toți știu că nu pot reacționa decât păstrându-și integritatea spirituală. Ceea ce și fac. De fapt, ofițerul le cere oamenilor să nu mai fie... Comunitatea asta trece prin istorie râzând. E singura lor filosofie. Da, știu ce-o să ziceți, că asta e natura noastră spirituală! În fine, sunt multe de spus. Da să revin. Oamenii nu ascultă, evident. Se regrupează pe ascuns noaptea și petrec mut. Leagă copii la gură, țiganii mimează muzica, tacâmurile sunt luate pt că fac prea mult zgomot, paharele sunt înfășurate în cârpe... Se râde pe înfundate. Chiar și farsele stomacului sunt alarmante... Când plouă, ei petrec zgomotos. Totul durează o clipă. Armata intră peste ei, unii sunt inchiși, alții uciși. Doar un băiețel rămâne cu un sat de văduve. Cel care relatează în actualitate echipei de jurnaliști. Aceștia din urmă, scapă substratul tragic și caută senzaționalul. Aici mi s-a părut forțată intenția lui Mălăele. Adică începutul filmului speria la modul grotesc tinerii jurnaliști, care înțeleg că ceva înfiorător se întâmplase acolo și când află povestea o iau în râs și se opresc la detaliul comic. Am înteles simbolul ca intenție, nu și realizarea. Prea bruscă transformarea asta a tinerilor. Dincolo de ignoranță - căci fără doar și poate asta vrea să sublinieze regizorul - rămân simbolurile unei tragedii cu miliarde de fețe. Aici a fost a unui sat întreg. Mireasa de altădată este acum baba căreia i se ia interviul. Întrebarea: „Doamnă, am vrea să vă luăm un interviu...” Răspunsul: „Ce să ne mai luaaați?!”. Disperarea bătrânei se acoperă de râsetele tinerilor care și-au uitat istoria și fac jurnalism în căutarea senzaționalului.
Mireasa și baba au un semn distinctiv pe gât, aparent neimportant. Dacă vă uitați atenți, observați harta României. Mălăele înfățișează parabola unei țări care-și merită soarta. O țară cu atâtea căsnicii mute, din dragoste sau forțate...
Jocul actorilor e în general ok. Sunt puține rateurile. Meda Andreea Victor face un rol mare. Mălăele știe să-i evidențieze senzualitatea dar și tragismul. E o actriță de explorat într-o dramă extinsă. A, scenele erotice sunt cele mai ingenios-poetice-amuzante din tot ce-am văzut în filmul românesc! Me-mo-ra-bi-le! Ele sunt referenul filmului, pentru că potagoniștii sunt singurii din film care se iubesc în mod deschis și evident... Ceilalți se iubesc mai mult cu buna -dispoziție și cu umorul!
Aș putea scrie multe și mult. Semn bun! Eu zic că e un film de revăzut. Garantez că nu vă mișcați cap -coadă la vizionare. Evident, cu reticiența de început, o să fiți prinși surprinzător într-o lume ideală, o lume-esență. Am și uitat cum ar arăta viața și țara surpinse ideatic. Poate că așa a și fost. Poate încă e așa.

ps. filmul are un site drăguț, după modelul american de promo. aveți trailere, foto, comentarii etc. etc. www.nuntamuta.ro go for it!

duminică, 1 martie 2009

Novecento - Un fel de Benjamin Button






Am vazut, într-un sfârșit, The Curious Case of Benjamin Button al lui David Fincher. Și nu m-am luat după prietenele mele, că niciodată nu știi de ce reacționează așa și pe dincolo, evident exagerând în sens pozitiv un film cu un sex simbol (!) în rol principal. Prin urmare, m-am înarmat cu răbdare și, cât puteam, cu o răceală critică. Așteptam să urmăresc mult lăudatul film al celui care-mi plăcuse pentru viziunile din Fight Club și Se7en. Începutul ok, un story bun, pentru literați e chiar un deja vu... fericit. Dar cam atât. De la jumătate încolo, filmul e previzibil și tensiunea mult prea fragilă pentru a nu fi intuită de un spectator care încă nu a leșinat că l-a văzut pe Pitt la bustul gol sau cu mustață (by the way, n-arată rău deloc!...). Nu (numai) despre film vroiam să vorbesc. Ci despre cartea lui Alessandro Baricco, monologul Novecento. Ideea filmului are multe în comun cu cartea italianului. Dar nu se ridică la frumusețea celei din urmă. i) „Când nu știi ce este, înseamnă că e Jazz”, se spune undeva în carte. În film, când nu știi glasul/bustul cui este, știi că e a lui Braaad.
ii) „Nu ești terminat cu adevărat cât timp ai o poveste a ta interesantă, și pe cineva căruia să i-o spui” - e un alt pasaj important din carte. Cam pe ideea asta se bazează și Fincher, doar că povestea miraculoasă a lui Button nu mai e interesantă, fiind atât de previzibilă. Și finalul! Finalul e atât de gratuit, că nici Nicolaescu nu era în stare de așa ceva. E de ajuns, nu de alta, da stric farmecul lui Baricco.
Povestea italianului e așa de muzical construită, atât de grațios ornată cu efecte narative, că ajungi să înțelegi toată existența prin viața pianistului genial pentru care marea e lumea întreagă. Totul. Firește, nu voi lua acum povestea lui Baricco drept roman. Că nu e. E o poezie a mării și a singurătății. Vă propun, de aceea, celor dezamăgiți sau fericiți de filmul american, să-l încheiați cu povestea lui Novecento.
E și un experiment despre cum poți descoperi filoane de genialitate. Fără artificiile specifice cinematografiei. Doar cu scrisul dintotdeauna. Dacă toți spectatorii acestui film ar citi apoi pe Baricco, literatura s-ar îmbogăți cu câteva milioane de fani! În mod obișnuit, greu (dacă nu imposibil) de sperat că se vor întoarce la o emoție ignorată.

Etichete:

joi, 26 februarie 2009

revisteee sapt. 25.02-3.03

Observator cultural: i) wolf lepenies ne amintește de melancolie și utopie care fac intelectualii europeni mai mai decât ar fi visat vreodată. Și ne spune că nu trebuie, nenea intelectualu, să fie melancolic. Chiar? Dar cine spune că trebuie? Țâfnos, da! Abstras, da! Abscons, da! etc etc. Cu melancolia, dacă o dai de toți pereții intelectualilor, înseamnă că-i faci automat duși cu pluta. Or fi, dar atunci nu mai condiționăm o definiție prin concepte (sic!) precum melancolie. Atât se plictisesc francezii că nu mai au cu cine și ce lupta dpdv intelectual că preferă să se lupte-n boli? Sau sunt eu mai sceptic-schizofrenică? Mi-ar plăcea ca domnul Alex Matei să mă însănătoșească cu niscaiva sfaturi la zi despre fenomenul prăpăstios din mijlocul, capul și scrisul intelectualilor francezi. Măcar de 1 sau 8 Martie... :)
ii) nu știu ce-i cu BBC-ul cronicăreselor, Bianca Burța Cernat, dar cred că încă nu a ieșit din hibernare. După ce în nr. de săptămâna trecută aproape rămâne fără idei, în articolul despre DCM și cartea lui cu zimți, dă zăpada de pe ea, se trezește, da nu-și găsește ritmul. Sau cel puțin nu-și recitește articolul. De ex. zice la un moment dat „Pe cît de simple, pe atît de eficiente sînt strategiile discursive ale cronicarului: exagerarea frizează, de multe ori, transformarea întregului text într-o savuroasă hiperbolă. Savoarea textului sporeşte prin accesarea unor registre lexicale pitoreşti în extrem, polemistul combină neologisme cu expresii arhaizante, face o spectaculoasă echilibristică între abstract şi concret, amestecă deriziunea cu gravitatea şi pamfletul cu lamentaţia”. Seamănă cu BBC? Va sa zică, exagerarea frizează transformarea?! Dar accesarea unor registre lexicale în extrem?? Bianca, sper ca nu te-ai vopsit... Nici nu vreau să mă gândesc ce praf ar fi făcut Bianca un text asemănător de-l citea la altcineva...

Cultura: Parcă, parcă își revin... Redactorii.
i) După ce săptămâna trecută publică un grupaj avându-l ca subiect pe Călinescu publicistul unde, cu excepția lui Mihai Iovănel și Cristina Balinte, ceilalți scriu ca la un examen, săptămâna asta un dosar despre Lovinescu. E mai incitant decât celălalt grupaj critic pentru că autorii răspund la întrebările chițibușare ale Teodorei Dumitru (Teodora, vreau să mai citesc cronică de poezieeee!). Semnează Paul Cernat, Antonio Patraș, Nicolae Bârna, BBC și Marius Miheț. Tineri critici, cu excepția lui Bârna, dar care, prin vitalitatea scrisului, nu e departe de ceilalți. Chiar eram curioasă cum receptează critica tânără pe Lovinescu. La cât sunt de incitante întrebările, la fel de rigid răspund unii dintre ei. Patraș dă și el examen și mai că ne spune că pământul e rotund, Paul Cernat vorbește mai mult de alți critici, BBC, Marius Miheț și Nicolae Bârna spun chestii mișto, multe de reținut și de comentat. Deci numărul ăsta face toți banii.
ii) Adriana Stan... Hm, Adriana Stan, Adriana Stan... Scuzați incultura, da chiar nu știu cine este... Oricum, scrie o cronică de zile mari. Intrarea soarelui de Cecilia Ștefănescu (da, da, cea cu Legături bolnăvicioase care nu sunt așa de bolnăvicioase dar sunt, numai că noi suntem prea bolnăvicioși ca să înțelegem boala cărții ei - ca s-o citez aproximativ pe autoare... Doah!) - victima. E scrisă, cum să zic, ca din partea unei amante înșelate care scrie despre cealaltă... Asta mi-a plăcut, implicarea cronicăresei (nu degeaba numele ei e atât de masculin...). Am citit-o sedusă total de limbaj și tupeu demonstrat până la sintagma: un grad de fierbințeală... E adevărat că în context se referea la creație, la procesul creației, da fierbințeala e atât de... feministă, încât se cerea un alt sinomim. Uite, tensiune! Sau suprasolicitare etc. Dacă mai scrie două trei cronici asemănătoare n-am cum s-o uit pe Adriana. So, go Adriana, go!
iii)Constantin Coroiu despre Breban: Mai bine citiți direct memoriile brebaniene...

Etichete: , ,

joi, 19 februarie 2009

daca vrei sa crezi...

http://www.breathingearth.net/

Cele cinci minute de încremenire. După ce vă dumiriți, încercați experimentul pe un prieten sincer. Eu am speriat cateva prietene. Bine de tot. Oricum, e fascinant... Almost poetry...

Etichete: