VĂ PLACE VONA?

Am găsit într-un anticariat, undeva în raftul al treilea, ediția din Ferestrele zidite de la Est. O ediție rară, asemenea cărții. Auzisem de ea, mă fascina acum vreo 10 ani autorul datorită biografiei și misterului ce-l înconjurau. Când am împrumutat-o de la o prietenă dragă, nu citisem cartea cum trebuie, în sensul că n-am lăsat-o din mână pentru a-mi face note și comentarii. Nu aveam timp - comoditatea noastră pentru multe, firește.Dintre comentariile vremii, mi-a rămas în minte cronicheta Oanei Mezanote de pe bookblog, de mai demult, și m-au nedumerit anumite aprecieri, care nicicum nu cădeau de acord cu lectura mea, ce-i drept, îndepărtată. Așa că, întâlnirea cu Vona de-acum, mi-am zis, se va finaliza prin ceva concret. Spune Oana Mezanote: „Poate mai mult expresionist şi existenţialist decât simbolist sau suprarealist,Ferestrele zidite este un roman eminamente citadin. Oraşul este cenuşiu, trist, banal, aparent, fără nimic spectaculos. Întreaga construcţie romanescă a lui Vona este o incursiune în spatele banalului, poate singurul cu cea mai mare potenţialitate de extravagant. Poetica extravaganţei banalului, o trambulină între necunoscut şi vis”.

Acesta e fragmentul contrariant de atunci. i) nu înțeleg de ce disocierile astea conceptuale, pentru că romanul le înghite pe toate. De altfel, chiar autoarea cronicii vorbește mai apoi despre suprarealismul din carte... ii) nu are a face ce anume e în spatele banalului, pentru că Vona, cred eu, prezintă exact fețele banalului prin excelență. Nici nu cred că banalul, ca termen, suportă o altă dimensiune, altfel își pierde chiar el consistența și semnificația.

Romanul mi-a plăcut peste poate, prin poezia iubirii, a tăcerii și a morții. E mai expresionist decât tot ce are expresionismul nostru și frizează suprarealismul lui Naum. Cartea e o bucurie tristă, de o stranie autenticitate. Am închis volumul cu sentimentul că nu se poate scrie o carte asemănătoare, nu de către un scriitor din timpul nostru. Dacă focalizați lectura pe metafora ferestrei cred că se pierd prea mult sensurile tari ale cărții, atât de multe, atât de lipsite de ritm că uneori ai impresia că asiști la un balet pe gheață. O gheață care dispare, se scufundă, mai mult și mai încet...

Gripa editorială. Despre critică

Am căutat cu înverșunare recomandări din parte criticii despre cum să-mi petrec concediul cu lecturi, departe de Bucureștiul asurzitor. Din păcate, mai nimic, pentru că criticii în care am încredere șomează și sunt fără chef, iar noii veniți par niște pechinezi fericiți să se pozeze cu câte un exemplar de rasă plictisit. Prin urmare, iată o trecere prin reviste având ca temă critica literară. Pe ea sunt pornită. Și poate îndrăgostită.

i)Nu știu voi, dar eu nu am citit chestii mișto în presa literară de ceva vreme. E o găselniță că vara -un anotimp, chipurile, vid și arid -, nu produce lucruri serioase. Deh, lumea e în concediu. Cronicarii sunt leneși, alții au dispărut total din peisaj (probabil scriu pentru toamnă..., sper). Din plicitseala asta luuuungă nu prea ai ce izola, pozitiv vorbind. Mai degrabă, lipsiți de subiecte, ei se iau de texte mai vechi și polemizează deferenți cu alți comentatori. Iată, de pildă, cum Paul Cernat înțelege să încheie o contră de interpretare cu Daniel Cristea-Enache pe marginea volumului Nevoi speciale scris de Dan Sociu:

„Avem de-a face, oricum, cu un text cinstit. Scriitura e şi ea, în consecinţă, sobră, fără efecte speciale şi puştisme, cu o anume exactitate „poetică“ a detaliilor şi cu o regie a montajului executată într-o manieră mai degrabă „nemţească“ decît „americană“...

N-am înțeles și nu voi pricepe ever ce înseamnă un text cinstit. Hai sa zicem, dacă vorbim de diaristică ar fi o chestie, în rest... Cernat, înțeleg eu, vrea să spună că e o calitate a textului să fie cinstit... Greu de închipuit că un om atât de calculat precum Cernat reduce o valorizare la un așa termen, poate concept... Apoi, tot din fraza de mai sus, iarăși o afirmație care te lasă fără cuvinte: regia nemțească a montajului, deloc americană... Vreau să cred că am citit destulă literatură germană și americană dar problema asta de versus mă depășește... Bine că nu vorbește despre cinamatografie...

Am impresia că uneori Cernat vrea să fie excesiv de laborios cu cititorii și atunci un fals didacticism îi surpă demonstrația. Poate mă înșel.

ii) „Cultura” și mai ales blogul revistei aduc tot mai mult cu un fel de tribună a frustraților, pe care Mihai Iovănel îi lasă, amuzat, cred, să se dea masculi. Adriana Stan, preferata mea, s-a cam dat la fund și scrie destul de aiurea, o fi in love... Apoi am descoperit și un fel de fan Iovănel, Claudiu Turcuș, care, nici mai mult, nici mai puțin, își dă cu părerea despre ultimii zece ani în care s-a manifestat critica tânără (sic!). Nu știam că și critica are vârstă. E ca și cum eu n-aș citi Hemingway acum pentru că l-au tradus foarte tinerii Gheo sau Chiva... În fine, dl Turcuș își dă cu părerea deși dânsul - tânăr, bănuiesc - nu are nicio contribuție în domeniu. Adică, nu vreau să spun că trebuie să-ți dea cu părerea doar cei din domeniu, dar nu cred că e normal să te pronunți critic când tu ai stat numai în afara dezbaterilor și apoi te dai cu pumnii în piept că faci curățenie; apoi, același domn, pe blog e un fel de „da, nenea Iovănel”, „așa este” etc. Cu atât mai mult, dacă vrea să intre în prim-plan, să-și facă și un nume, uite, ca Adriana Stan. Serioasă, modestă, cu un scris exemplar. Am citit și cronicile despre cărți de proză și, dincolo de aprecierea punctelor de vedere ale altora, nu se vede...mai nimic...

Daniel Cristea-Enache a scris vara asta câteva texte destul de generale, ca să zic așa, fără prea mult nerv. Doar despărțirea de Manolescu pare că l-a trezit din amorțeală. În rest, o revistă care clar a intrat în concediu și nu înțeleg de ce.

iii) Am lăsat la urmă preferatul meu: Felix Nicolau. Îl știți, prozatorul. În „Luceafărul” scrie un articol magnific: „Criticul solitar versus criticul de pluton”. Trebuie să recunoașteți că titlul, cu tot cu versus-ul, e interesant, atât doar că total inoperant și deloc plauzibil. Face parte tot din categoria „critici care se cred critici sau prozatori care se răzbună devenind, uneori, critici literari”. Ia uitați ce spune dl Felix: „Citesc opurile și articolele criticilor care arbitrează în ringul literaturii contemporane și ce văd? Cel mai adesea rânduri encomiastice. Dacă te-ai lua după ele, ai zice că literele românești sunt copleșite de capodopere, încât nici nu mai are rost să fie puse în balanță cu ce se scrie pe alte meleguri, ca să nu stârnească invidii și complexe de inferioritate. Când nu sunt encomioane, apar desființările nemotivate, execuții cu un zâmbet șugubăț în colțul buzelor. Prea puțină analiză literară, însă. Cartea asta e genială, astalaltă e mizerabilă. Critica românească face un joc de-a alba neagra, dovedindu-se extremistă, superficială și săracă în nuanțe”. Mi-e chiar simpatic dl Nicolau. Atâta naivitate după ce ai intrat în malaxorul lumii literare... Ca traducătoare și redactor am fost stupefiată, nici nu vreau să mă gândesc ca autor

... Dar să ai revelația unor partizanate... Cam târziu. În primul rând, criticii care desființează fără motivații, indiferent de nume, nu au credibilitate. În al doilea rând, critica a jucat întotdeauna alba neagra pentru că a impune un scriitor, implică o miză. Dar să ajungi la extremism în critica literară... Înțeleg superficialitatea...dar... Pentru a fi convingător - că știe despre ce vorbește -, autorul nostru citează din nume tari, se supără pe „Cuvântul” că face topuri, și mai mult, că în critica noastră se practică un soi de „hi5! de Cuba!” - asta chiar mi-a plăcut. Dacă luăm în seamă și patul lui Procust propus febril de același Nicolau în finalul articolului, atunci scriitorii își vor scrie singuri cronicile, sub alte nume, evident. În orice caz, articolul lui Felix Nicolau este cel mai viu pe care l-am citit de câteva luni, explodând de sinceritate, de naivitate drăguță și neputință. Ce nu știe, e că a descris criticul literar ca un cățel nervos și lingău, când, de fapt, acesta e un grizzly turbat.

INGLORIOUS TARANTINO

Fanii lui Tarantino au așteptat cu sufletul la gură filmul ăsta. Mă număr printre ei. M-a enervat ușor trailerul, nu de alta, dar eu sunt așa mai egoistă, și aș fi vrut să stea deoparte fanii filmelor comerciale și leșinatele după Braaaad Piiitt. Din păcate, la cinema, ca la noi: idioți cu mâncare cât pentru două săptămâni, indivizii care adoră să deranjeze pe toată lumea după ce a început filmul și cei care adoră să intre după 30 de minute, să ridice tot rândul și să vocifereze ca și cum sunt la ei în beci la țară și aranjează cartofii exemplar. Poate numai în București o fi așa... În fine, mi-am zis, un regal Tarantino merită orice sacrificiu. Prietenele, mai precaute, vorbeau de măștile anti gripă, că ia uite, se strănută în sală... După toate pregătirile psihologice, filmul..

Prima parte super-promițătoare. Se vede treaba că Tarantino trece deja în zodia reflecției metafizice, e mai atent la teatralitatea vorbită și mai puțin la violența care transcende orice moralitate. Apoi filmul construiește o intrigă cumva previzibilă dar total neverosimilă și cu incredibil de multe scăpări de scenariu. Pentru cei interesați de epica filmului, e o dezamăgire cruntă. Mi se pare că e cel mai prost film de la Pulp Fiction încoace al lui Tarantino. Acțiunea subînțeleasă prin multe dialoguri interesante se prăbușește sub molozul atuurilor de până la un moment dat. Nu veți descoperi nici imaginile de o artisticitate revoltătoare, nici nucleele filmice de o acuratețe aparte. Pretutindeni o apatie salvată numai pe alocuri de jocul actrițelor și pentru fanii comercialului de Braaad Piiiitt care joacă fără efort rolul yankeului vexat. E clară apoi ficționalizarea marca Tarantino dar nu cum mă obișnuisem eu, ci dintr-o perspectivă prea, mult prea comercială. Filmul este o mostră despre cum evreii, francezii și alții se răzbună, iată, printr-un film cu final mușcător, vindicativ.

Mi-au plăcut pretutindeni în film chipurile femeilor tinere, angelice, ce mai, dar fără nicio intervenție propriu-zisă. Cristoph Waltz e singurul care face jocul în stilul tarantinian (....știu, sună aiurea) și parțial Diane Kruger. În rest, o sumă de figuranți, inclusiv cei care reprezintă personalitățile timpului. Din punctul meu de vedere, prima parte și a treia fac toți banii, restul e un bluf de box office.

Foarte dezamăgită de acest Tarantino, mă întrebam ce s-o fi întâmplat cu el. Singurul răspuns e că, odată cu vârsta, el caută o seninătate pe care s-o reverse afară. Care nu-i iese, pentru că prea ne-a obișnuit cu seninătatea din violență ca mesaj perfect pentru pulp fiction-ul omului contemporan. Dacă nu am fost clară, închei prin a spune că nu m-aș uita a doua oară la INGLORIOUS BASTERDS ... nici dacă aș fi critic de film...

Critica blogosferei

Am descoperit relativ târziu grupajul realizat în revista „Cultura” de Daniel Cristea-Enache despre zona online a literaturii. Am avut surpriza să mă regăsesc printre enumerările lui Cătălin Sturza. Nu prea am înțeles dacă e bine sau rău; contextul are în vedere numele blogurilor și atracția implicită. Simt cu această ocazie nevoia să explic și titlul în engleză al blogului meu, deși esențialul e cel românesc, aldoileacititor. Am avut la vremea respectivă - iarăși surpiza - să descopăr că, la câte bloguri există în lumea asta, mai ales în engleză, cel ales de mine nu era imaginat până atunci. L-am ales, dacă vreți, dintr-o frondă și-o mirare. E sonor, simplu și definește, sper că știe toată lumea, un principiu conceptual din critica criticii (pf, ce bombastic sună, dar cred că ideea s-a prins...).
Discuția de la „Cultura” mi se pare cam naivă, în sensul că blogosfera e clar că se multiplică puternic, în timp ce presa scrisă dispare cu repeziciune. E adevărat că numai la capitolul percutanță, cultura scrisă pe hârtie are coroana. În al doilea rând, faptul că nu avem un blog de genul The New York Times Book Review nu e un capăt de lume. E o falsă problemă atâta timp cât criticii consacrați nu trec exclusiv în sfera online. Până atunci blogosfera rămâne pentru toți cei care recunosc sau nu - un spațiu al încercărilor critice, din păcate, și nu al reperelor. Discuția e interesantă, nu zic, dar rezultatul e dinainte știut, de asta ziceam că e suflare de vânt. Eu aș fi pus altfel problema: Daniel Cristea-Enache, Manolescu, DCM să nu mai publice în edițiile de celuloză, ci numai pe un site specializat, de genul The Romanian Times Book Review, na, să fim în pas cu... și sonor. Să se facă acționarii acestui blog și banii le vin din reclame (edituri, impresari culturali, instituții, scriitori etc). De la acest punct încolo discuția are un sens și mută apele. Până atunci, ne mulțumim unii cu alții.
Oricum, voi reveni altădată cu mai multe precizări.

Am cumpărat (da, cumparat) filmul Modern Times pe dvd. Un film excepțional, aproape genial... Nu cred că am văzut filmul decât pe la începutul deceniului trecut.
Astăzi cred că l-am înțeles cu adevărat, atunci doar l-am văzut...
Iată că după mai bine de 70 de ani, filmul rămâne un reper, e valabil și probabil canonic pentru cei din domeniu. Chiar sunt curioasă dacă filmul se analizează la facultățile de profil.
Dacă ar fi după mine, pelicula ar fi obligatorie mai ales pentru cei care au trăit într-o epocă totalitară și au uitat.
Pentru cei de astăzi filmul e de o actualitate uluitoare. Omul-maşină și omul manipulat sunt realități, din păcate, tot mai evidente. Chaplin face un rol bun mai ales atunci când joacă un personaj legumă care-şi păstrează realitatea bunului simţ, precum și o moralitate genuină.
Filmul e o parabolă a Sistemului. Kafkiană și pe alocuri cu accente din Gogol şi Cehov, perspectiva prezentată are un plus de inocență și cred că acest aspect este înregistrat cu asupră de măsură tot filmul. Dacă unele scene alunecă în neverosimil este pentru că, după Chaplin, totul e posibil şi mereu schimbător. Cu o excepţie: iubirea. Ea devine un reper supărător, comic de supărător şi în final tragic de vital...
Mi-au plăcut raportările lui Chaplin la rotiţele din creieraşele noastre, apelul la naivitate şi sinceritatea brută pe de-o parte, şi alarmele cu trimiteri la un Big Brother, pe de alta.
Singura hibă a filmului: e cam lungit, forţat, unele scene nu prea contextualizează, nici nu modifică dimensiunile interogaţiei iniţiale. Dar toate astea şi pentru că montajul, acum o viaţă de om sănătos, nu era în apele lui digitale. Oricum jos pălaria şi hopa pe roată.

TUNELE DIN NOI

ERNESTO SABATO - Tunelul


Simpatic, tare simpatic romanul lui Sabato și la relectură.

„Să fie oare viața noastră, în întregime, doar un strigăt anonim într-un pustiu de aștri indiferenți?” se întreabă la un moment dat naratorul cărții.
E ideea centrală a romanului, cred, și această privire înapoi-înainte prin timp, prin noi și prin alții este Tunelul, adevăratul tunel: sensul vieții.
Ce-i sensul vieții dacă nu deslușirea finală prin tunelele din noi și din afara noastră?
Sabato este în toate personajele sale. Îl emoționează amănuntele, nu generalitățile, cum zice eroul narator din roman. Dar cam așa e toată proza mare sud-americană. Amănunte care realizează întodeauna o senzație de „generalitate”...
Tunelul e o carte despre dragoste, artă și singurătate. De fapt, veți vedea, parcă toată disperarea lui, a artistului, nu e îndreptată spre oameni, deși senzația asta o dă, ci spre propria singurătate. El caută singurătatea absolută. Dacă crima - mai mult sau mai puțin reală - rezolvă parțial nevoia unei singurătăți ce trebuie să alunge orice imixtiune exterioară, peștera neagră ce se deschide înăuntrul eroului pune punct noii condiții a singurătății. Adică, tot romanul mi se pare că e drumul unei crime: cum să scapi, cum să ucizi voluptatea? Deși amețit de iubire, eroul simte că voluptatea e bolovanul legat de trupul său gata oricând să cadă în gol. E, mai mult, ceea ce-l rupe de creație și de el însuși. Ucigând voluptatea, speră să renască artistul pierdut. Din păcate, cum se întâmplă de când lumea, a ucide un tunel interior înseamnă a deschide, deodată, altele, mult mai și mult prea...

cum se nasc îngerii

ARIPI. PREA DEVREME...

Am aflat, cu puține momente în urmă, că a murit Matei Călinescu... Dumnezeu să-l ierte!
Mă gândeam că prea dăm importanță de multe ori celor care nu merită. Astăzi s-a stins unul dintre cei mai importanți critici români din secolul XX. Cred că nici nu ne dăm seama cât de mult a contat pentru noi o carte, cum vorbeam in postarea anterioară, ca să nu mai vorbesc de faptul că pornisem seria relecturilor tocmai stimulată de Matei Călinescu...
S-a luptat cu cancerul, cu amintirea fiului pierdut după o suferință îndelungată, dar mai mult decât toate la un loc, cu acest cancer al prostiei și al îngustimii multor scriitori autohtoni.
Cred ca scriitorii devin îngeri când sunt citiți. Nu neapărat iubiți. Matei Călinescu va rămâne cu aripi pentru eternitate.

RELECTURI PART II

UN VEAC DE SINGURĂTATE
by G.G.Marquez

Incredibil ce efect poate avea romanul ăsta, chiar la a treia lectură! Mai puternic, mai viu, mai hipnotic! Orgasmic de-a dreptul! Niciun detaliu nu e lăsat la voia întâmplării, nicio adiere nu bate pe lângă sensuri, niciun personaj nu-ți dă impresia că are cuie-n picioare!
Cel mai mult la această relectură mi-au plăcut personajele feminine! Exemplare! Himerice! Obscure! Comune! Angelice! Ciudățeniile unei femei nu le poate transcrie atât de fidel și, evident, de crud, decât un bărbat. Și nu oricare. Ci unul care a cunoscut Femeia. Sunt atâtea iubiri și singurătăți în romanul ăsta cât într-o literatură întreagă.
Fascinant e felul cum se îmbină toate frivolitățile, toate neajunsurile intime și toate paroxismele.
Lumea lui Marquez e una care se devoră, cu o poftă cât o istorie!
Știu, poate am sărit puțin calul (sau ce vreți) cu entuziasmul meu, dar sunt așa pentru că, la vremea primei lecturi, deși foarte încântată, nu aveam de gând să recitesc cartea asta. Îmi place să mă uimesc, se pare, și iată că acum, mai mult decât la prima relectură, satisfacția e nemărginită...
Până la urmă, cum măsurăm (ca simpli cititori) valoarea unei cărți? Cu ce instrumente interioare?
Satisfacțiile mereu crescânde ale relecturii cred că e singurul răspuns adecvat, poate singurul bazat pe un adevăr al nostru, poate nedeslușit la o vârstă a lecturii trecută. Prea veselă sau prea tristă. Cu prea multe așteptări sau cu prea multe grimase și retineri specifice dărâmării statuilor canonicilor impuși. O vârstă pe care nici nu o recunoști ca atare la timpul ei, dar care, cum-necum, devine atât de clară printr-o carte dintr-un timp oarecare, din viitorul nostru.

OAMENI-ÎNTÂMPLĂRI

Relectura Cărții fericirii vine dintr-un sentiment de vinovăție, recunosc. La vremea primei lecturi eram singura care nu o gusta. Zilele trecute m-am gândit că Matei Călinescu nu vorbește tâmpenii și să vrea, drept urmare am trecut la relectură. Cartea e o mare dezamăgire, cu toate că Petru Creția a făcut tot posibilul să ne ofere o traducere frumoasă.

Nu știu dacă și alții simt asta dar cartea face parte din ce aș numi cultura burții pline. În sensul că tot ce se produce în spațiul cultural francez (aici mă refer mai ales la literatură și cinematografie) are așa un soi de râncezeală spirituală, plăcută, culmea. E ca și cum ai mânca toată ziua brânză cu mucegai.
În fine, poate e doar în capul meu...
Lectura actuală chiar m-a distrat exact acolo unde ar trebui să mă cutremure.

Pasaje ce s-ar fi vrut probabil cu iz aforistic:

„Bunătatea era pentru ea singura iubire”
„Rusia este o țară teribil de tristă”
„E adevărat că atunci când beau sunt îngrozitor de tăcut”
„Nu s-a apropiat de oglindă decât o singură dată: avea nasul curat?”
„Lucrul cel mai însemnat este că nu se teme de nimic”
„Nu m-aș sinucide niciodată, dar dacă cineva m-ar omori...”
„A fost o clipă de fericire chinuită”
„Să existe oare ființe unice?”
„Fericirea o simt, e ca atunci când mă înăbuș”

și preferatu meu...

„Închipuie-ți un om care moare de atâta viață”

Interesante idei, trebuie să recunosc, pentru că, dacă le privești dintr-o anumită perspectivă ele sunt chiar profunde. De exemplu, acest ultim psudo-aforism: cum poate muri un om de atâta viață? R: Prea multă adrenalină? Viagra? Să alergi până îți explodează mufa inimii?

Romanul mi-a plăcut dintr-o singură perspectivă, poate esențială: felul cum sunt surprinse atâtea apropieri și despărțiri, ca și cum oamenii ăștia se pedepsesc printr-un fel de sado-masochism al întâmplării.

Eroii Ninei Berberova refuză să fie oameni. Ei aleg să rămână întâmplări.