Novecento - Un fel de Benjamin Button

Am vazut, într-un sfârșit, The Curious Case of Benjamin Button al lui David Fincher. Și nu m-am luat după prietenele mele, că niciodată nu știi de ce reacționează așa și pe dincolo, evident exagerând în sens pozitiv un film cu un sex simbol (!) în rol principal. Prin urmare, m-am înarmat cu răbdare și, cât puteam, cu o răceală critică. Așteptam să urmăresc mult lăudatul film al celui care-mi plăcuse pentru viziunile din Fight Club și Se7en. Începutul ok, un story bun, pentru literați e chiar un deja vu... fericit. Dar cam atât. De la jumătate încolo, filmul e previzibil și tensiunea mult prea fragilă pentru a nu fi intuită de un spectator care încă nu a leșinat că l-a văzut pe Pitt la bustul gol sau cu mustață (by the way, n-arată rău deloc!...). Nu (numai) despre film vroiam să vorbesc. Ci despre cartea lui Alessandro Baricco, monologul Novecento. Ideea filmului are multe în comun cu cartea italianului. Dar nu se ridică la frumusețea celei din urmă. i) „Când nu știi ce este, înseamnă că e Jazz”, se spune undeva în carte. În film, când nu știi glasul/bustul cui este, știi că e a lui Braaad.
ii) „Nu ești terminat cu adevărat cât timp ai o poveste a ta interesantă, și pe cineva căruia să i-o spui” - e un alt pasaj important din carte. Cam pe ideea asta se bazează și Fincher, doar că povestea miraculoasă a lui Button nu mai e interesantă, fiind atât de previzibilă. Și finalul! Finalul e atât de gratuit, că nici Nicolaescu nu era în stare de așa ceva. E de ajuns, nu de alta, da stric farmecul lui Baricco.
Povestea italianului e așa de muzical construită, atât de grațios ornată cu efecte narative, că ajungi să înțelegi toată existența prin viața pianistului genial pentru care marea e lumea întreagă. Totul. Firește, nu voi lua acum povestea lui Baricco drept roman. Că nu e. E o poezie a mării și a singurătății. Vă propun, de aceea, celor dezamăgiți sau fericiți de filmul american, să-l încheiați cu povestea lui Novecento. E și un experiment despre cum poți descoperi filoane de genialitate. Fără artificiile specifice cinematografiei. Doar cu scrisul dintotdeauna. Dacă toți spectatorii acestui film ar citi apoi pe Baricco, literatura s-ar îmbogăți cu câteva milioane de fani! În mod obișnuit, greu (dacă nu imposibil) de sperat că se vor întoarce la o emoție ignorată.