VĂ PLACE VONA?

Am găsit într-un anticariat, undeva în raftul al treilea, ediția din Ferestrele zidite de la Est. O ediție rară, asemenea cărții. Auzisem de ea, mă fascina acum vreo 10 ani autorul datorită biografiei și misterului ce-l înconjurau. Când am împrumutat-o de la o prietenă dragă, nu citisem cartea cum trebuie, în sensul că n-am lăsat-o din mână pentru a-mi face note și comentarii. Nu aveam timp - comoditatea noastră pentru multe, firește.Dintre comentariile vremii, mi-a rămas în minte cronicheta Oanei Mezanote de pe bookblog, de mai demult, și m-au nedumerit anumite aprecieri, care nicicum nu cădeau de acord cu lectura mea, ce-i drept, îndepărtată. Așa că, întâlnirea cu Vona de-acum, mi-am zis, se va finaliza prin ceva concret. Spune Oana Mezanote: „Poate mai mult expresionist şi existenţialist decât simbolist sau suprarealist,Ferestrele zidite este un roman eminamente citadin. Oraşul este cenuşiu, trist, banal, aparent, fără nimic spectaculos. Întreaga construcţie romanescă a lui Vona este o incursiune în spatele banalului, poate singurul cu cea mai mare potenţialitate de extravagant. Poetica extravaganţei banalului, o trambulină între necunoscut şi vis”.

Acesta e fragmentul contrariant de atunci. i) nu înțeleg de ce disocierile astea conceptuale, pentru că romanul le înghite pe toate. De altfel, chiar autoarea cronicii vorbește mai apoi despre suprarealismul din carte... ii) nu are a face ce anume e în spatele banalului, pentru că Vona, cred eu, prezintă exact fețele banalului prin excelență. Nici nu cred că banalul, ca termen, suportă o altă dimensiune, altfel își pierde chiar el consistența și semnificația.

Romanul mi-a plăcut peste poate, prin poezia iubirii, a tăcerii și a morții. E mai expresionist decât tot ce are expresionismul nostru și frizează suprarealismul lui Naum. Cartea e o bucurie tristă, de o stranie autenticitate. Am închis volumul cu sentimentul că nu se poate scrie o carte asemănătoare, nu de către un scriitor din timpul nostru. Dacă focalizați lectura pe metafora ferestrei cred că se pierd prea mult sensurile tari ale cărții, atât de multe, atât de lipsite de ritm că uneori ai impresia că asiști la un balet pe gheață. O gheață care dispare, se scufundă, mai mult și mai încet...

TUNELE DIN NOI

ERNESTO SABATO - Tunelul


Simpatic, tare simpatic romanul lui Sabato și la relectură.

„Să fie oare viața noastră, în întregime, doar un strigăt anonim într-un pustiu de aștri indiferenți?” se întreabă la un moment dat naratorul cărții.
E ideea centrală a romanului, cred, și această privire înapoi-înainte prin timp, prin noi și prin alții este Tunelul, adevăratul tunel: sensul vieții.
Ce-i sensul vieții dacă nu deslușirea finală prin tunelele din noi și din afara noastră?
Sabato este în toate personajele sale. Îl emoționează amănuntele, nu generalitățile, cum zice eroul narator din roman. Dar cam așa e toată proza mare sud-americană. Amănunte care realizează întodeauna o senzație de „generalitate”...
Tunelul e o carte despre dragoste, artă și singurătate. De fapt, veți vedea, parcă toată disperarea lui, a artistului, nu e îndreptată spre oameni, deși senzația asta o dă, ci spre propria singurătate. El caută singurătatea absolută. Dacă crima - mai mult sau mai puțin reală - rezolvă parțial nevoia unei singurătăți ce trebuie să alunge orice imixtiune exterioară, peștera neagră ce se deschide înăuntrul eroului pune punct noii condiții a singurătății. Adică, tot romanul mi se pare că e drumul unei crime: cum să scapi, cum să ucizi voluptatea? Deși amețit de iubire, eroul simte că voluptatea e bolovanul legat de trupul său gata oricând să cadă în gol. E, mai mult, ceea ce-l rupe de creație și de el însuși. Ucigând voluptatea, speră să renască artistul pierdut. Din păcate, cum se întâmplă de când lumea, a ucide un tunel interior înseamnă a deschide, deodată, altele, mult mai și mult prea...

RELECTURI PART II

UN VEAC DE SINGURĂTATE
by G.G.Marquez

Incredibil ce efect poate avea romanul ăsta, chiar la a treia lectură! Mai puternic, mai viu, mai hipnotic! Orgasmic de-a dreptul! Niciun detaliu nu e lăsat la voia întâmplării, nicio adiere nu bate pe lângă sensuri, niciun personaj nu-ți dă impresia că are cuie-n picioare!
Cel mai mult la această relectură mi-au plăcut personajele feminine! Exemplare! Himerice! Obscure! Comune! Angelice! Ciudățeniile unei femei nu le poate transcrie atât de fidel și, evident, de crud, decât un bărbat. Și nu oricare. Ci unul care a cunoscut Femeia. Sunt atâtea iubiri și singurătăți în romanul ăsta cât într-o literatură întreagă.
Fascinant e felul cum se îmbină toate frivolitățile, toate neajunsurile intime și toate paroxismele.
Lumea lui Marquez e una care se devoră, cu o poftă cât o istorie!
Știu, poate am sărit puțin calul (sau ce vreți) cu entuziasmul meu, dar sunt așa pentru că, la vremea primei lecturi, deși foarte încântată, nu aveam de gând să recitesc cartea asta. Îmi place să mă uimesc, se pare, și iată că acum, mai mult decât la prima relectură, satisfacția e nemărginită...
Până la urmă, cum măsurăm (ca simpli cititori) valoarea unei cărți? Cu ce instrumente interioare?
Satisfacțiile mereu crescânde ale relecturii cred că e singurul răspuns adecvat, poate singurul bazat pe un adevăr al nostru, poate nedeslușit la o vârstă a lecturii trecută. Prea veselă sau prea tristă. Cu prea multe așteptări sau cu prea multe grimase și retineri specifice dărâmării statuilor canonicilor impuși. O vârstă pe care nici nu o recunoști ca atare la timpul ei, dar care, cum-necum, devine atât de clară printr-o carte dintr-un timp oarecare, din viitorul nostru.

OAMENI-ÎNTÂMPLĂRI

Relectura Cărții fericirii vine dintr-un sentiment de vinovăție, recunosc. La vremea primei lecturi eram singura care nu o gusta. Zilele trecute m-am gândit că Matei Călinescu nu vorbește tâmpenii și să vrea, drept urmare am trecut la relectură. Cartea e o mare dezamăgire, cu toate că Petru Creția a făcut tot posibilul să ne ofere o traducere frumoasă.

Nu știu dacă și alții simt asta dar cartea face parte din ce aș numi cultura burții pline. În sensul că tot ce se produce în spațiul cultural francez (aici mă refer mai ales la literatură și cinematografie) are așa un soi de râncezeală spirituală, plăcută, culmea. E ca și cum ai mânca toată ziua brânză cu mucegai.
În fine, poate e doar în capul meu...
Lectura actuală chiar m-a distrat exact acolo unde ar trebui să mă cutremure.

Pasaje ce s-ar fi vrut probabil cu iz aforistic:

„Bunătatea era pentru ea singura iubire”
„Rusia este o țară teribil de tristă”
„E adevărat că atunci când beau sunt îngrozitor de tăcut”
„Nu s-a apropiat de oglindă decât o singură dată: avea nasul curat?”
„Lucrul cel mai însemnat este că nu se teme de nimic”
„Nu m-aș sinucide niciodată, dar dacă cineva m-ar omori...”
„A fost o clipă de fericire chinuită”
„Să existe oare ființe unice?”
„Fericirea o simt, e ca atunci când mă înăbuș”

și preferatu meu...

„Închipuie-ți un om care moare de atâta viață”

Interesante idei, trebuie să recunosc, pentru că, dacă le privești dintr-o anumită perspectivă ele sunt chiar profunde. De exemplu, acest ultim psudo-aforism: cum poate muri un om de atâta viață? R: Prea multă adrenalină? Viagra? Să alergi până îți explodează mufa inimii?

Romanul mi-a plăcut dintr-o singură perspectivă, poate esențială: felul cum sunt surprinse atâtea apropieri și despărțiri, ca și cum oamenii ăștia se pedepsesc printr-un fel de sado-masochism al întâmplării.

Eroii Ninei Berberova refuză să fie oameni. Ei aleg să rămână întâmplări.

ŢI-E MAI MARE LIZOANCA...

Aflu cu mirare că tirajul celei mai recente cărţi semnate de Doina Ruşti - Lizoanca la 11 ani, s-a vândut în două săptămâni... S-o creadă cucu!
Dacă cele 1500 de exemplare nu au fost cumpărate de autoare plus toţi studenţii dânsei şi dăruite la te miri cine, atunci e vorba, cu siguranţă, de un furt...
Nu luaţi aciditatea asta a mea în nume de rău (deşi mie îmi pare o efervescenţă...). Pur şi simplu noi nu avem o piaţă de carte normală! Excepţiile sunt titlurile lui Cărtărescu şi Pleşu poate, sau mai nou Dan Puric - care se vând bine. În rest e toropeală. Să-mi zică cine-o vrea că Doina Ruşti e deja o vedetă culturală şi oamenii se bat pentru cărţile ei... M-aş bucura, pe bune. Dar eu cred că numai criticii profesionişti i-au citit primele cărţi, nicidecum publicul larg - fie vorba între noi, nici nu cred că ar termina cineva obositoarea Fantomă de la moară, probabil adoarme pe sau cu bolovanii de la moară la cât de forţate sunt tentativele de multiplicare a perspectivelor narative şi ambiguităţile de construcţie, văzute, culmea-culmilor, de critici cu pretenţii drept realizări magistrale... Ptiu, a naibii ambetarea şi în lumea criticilor...
Nu săriţi să cumpăraţi romanul. N-aţi pierdut nimic. The same crap, cu fata sedusă, inocenta parfumată cu abjecţiile bărbaţilor fără Dumnezeu, ba mai mult îi ajută şi femeile să preacurvească. Fata e folosită într-o lume în care toţi se folosesc, ca să zic aşa. Nu, nu veţi plânge, chiar dacă, la un moment dat, un moşulică mai că toarnă picături ochioase atunci când piticoanca prostituată, odată ce-şi termină munca de viagra pedofilă, vrea să privească şi ea la televizor. Deh, acasă nu are, plus că o cam ia pe coajă (ştie tac'su ce ştie). Şi Doina Ruşti are o revelaţie în timp ce scrie cartea asta în probabil 4 săptămâni, 3 zile şi 2 masaje în 2 ore (cititorul atent va înţelege...): ce-ar fi dacă eroii heroici şi-ar aminti, măi fată Lizoancă, ce-au făcut ei la unşpe' ani?
Pff, cu asta iar cad criticii pe spate, că ia uite ce genială, dom'le! Cartea miroase a lucrătură made in China, cusută cu aţe groase, nicidecum medicinale, plină de mirosuri ieftine şi strategii de marketing lacrimogene...
Nu luaţi altfel decât e cronicheta asta: o apreciez enorm pe madam Ruşti, e chiar o femeie şarmanta (am vazut-o la lansare...) şi are TALENT. Dar cu asemenea producţii se tăvăleşte într-o baltă cu pretenţii de carte serioasă...
Scrieţi, vă rog eu, doamna+domnişoara Ruşti o carte în care să simţiţi că muriţi, că sângeraţi, că.. nu ştiu trăiţi orgasmic etc. aţi prins ideea, sunt convinsă. Atunci o să sângerăm şi noi şi fac pariu cu cine vrea că intraţi în istoria literaturii.

Iarăşi vorba între noi: cred că Doina Ruşti are o ambiţie care-i sapă talentul- să facă scenariu după carte, câştigă bani şi celebritate... sssstt...

Doina Ruşti, Lizoanca la 11 ani, Trei, 2009, 12 dolari (:))

Novecento - Un fel de Benjamin Button

Am vazut, într-un sfârșit, The Curious Case of Benjamin Button al lui David Fincher. Și nu m-am luat după prietenele mele, că niciodată nu știi de ce reacționează așa și pe dincolo, evident exagerând în sens pozitiv un film cu un sex simbol (!) în rol principal. Prin urmare, m-am înarmat cu răbdare și, cât puteam, cu o răceală critică. Așteptam să urmăresc mult lăudatul film al celui care-mi plăcuse pentru viziunile din Fight Club și Se7en. Începutul ok, un story bun, pentru literați e chiar un deja vu... fericit. Dar cam atât. De la jumătate încolo, filmul e previzibil și tensiunea mult prea fragilă pentru a nu fi intuită de un spectator care încă nu a leșinat că l-a văzut pe Pitt la bustul gol sau cu mustață (by the way, n-arată rău deloc!...). Nu (numai) despre film vroiam să vorbesc. Ci despre cartea lui Alessandro Baricco, monologul Novecento. Ideea filmului are multe în comun cu cartea italianului. Dar nu se ridică la frumusețea celei din urmă. i) „Când nu știi ce este, înseamnă că e Jazz”, se spune undeva în carte. În film, când nu știi glasul/bustul cui este, știi că e a lui Braaad.
ii) „Nu ești terminat cu adevărat cât timp ai o poveste a ta interesantă, și pe cineva căruia să i-o spui” - e un alt pasaj important din carte. Cam pe ideea asta se bazează și Fincher, doar că povestea miraculoasă a lui Button nu mai e interesantă, fiind atât de previzibilă. Și finalul! Finalul e atât de gratuit, că nici Nicolaescu nu era în stare de așa ceva. E de ajuns, nu de alta, da stric farmecul lui Baricco.
Povestea italianului e așa de muzical construită, atât de grațios ornată cu efecte narative, că ajungi să înțelegi toată existența prin viața pianistului genial pentru care marea e lumea întreagă. Totul. Firește, nu voi lua acum povestea lui Baricco drept roman. Că nu e. E o poezie a mării și a singurătății. Vă propun, de aceea, celor dezamăgiți sau fericiți de filmul american, să-l încheiați cu povestea lui Novecento. E și un experiment despre cum poți descoperi filoane de genialitate. Fără artificiile specifice cinematografiei. Doar cu scrisul dintotdeauna. Dacă toți spectatorii acestui film ar citi apoi pe Baricco, literatura s-ar îmbogăți cu câteva milioane de fani! În mod obișnuit, greu (dacă nu imposibil) de sperat că se vor întoarce la o emoție ignorată.

FILIP FLORIAN ȘI CĂSCATUL FĂRĂ TEAMĂ

day3.

Tocmai am terminat Degete mici de Filip Florian... Daca nu m-aș uita pe fereastră, aproape aș crede că numai din pricina cărții îmi vine să casc din 3 în 3 secunde... În fine, probabil blondele cască mai mult atunci când citesc asemnea texte plictisitoare...
Cum sa spun, cartea e scrisa impecabil, de la un cap la altul! Dar: zero imaginație, zero întorsături de frază, stilul ca să zic așa e cumințel și fragil. Florian dă senzația că scrie cuvinte din porțelan. Îi e așa teamă să nu le scape că uită să mai riște câteva virtuozități stilistice etc. M-a plictisit teribil romanul ăsta. Și, alături de Dan Lungu l-aș pune pe primele locuri între scriitorii noștri exportați și promovați la greu, fără nicio bază... Cu prea multă lejeritate. Sau poate eu nu m-oi fi prins... În fine, tare dezamăgită. Cu toate astea mă apuc de Zilele regelui și de Băiuței. Poate poate...
Degete mici este un roman scris la degetul mic pt că autorul n-a avut curaj să-l scrie cu tot ce are...

voi reveni... zăpada e prea tentantă să mă cert cu textul lui Florian...