TUNELE DIN NOI

ERNESTO SABATO - Tunelul


Simpatic, tare simpatic romanul lui Sabato și la relectură.

„Să fie oare viața noastră, în întregime, doar un strigăt anonim într-un pustiu de aștri indiferenți?” se întreabă la un moment dat naratorul cărții.
E ideea centrală a romanului, cred, și această privire înapoi-înainte prin timp, prin noi și prin alții este Tunelul, adevăratul tunel: sensul vieții.
Ce-i sensul vieții dacă nu deslușirea finală prin tunelele din noi și din afara noastră?
Sabato este în toate personajele sale. Îl emoționează amănuntele, nu generalitățile, cum zice eroul narator din roman. Dar cam așa e toată proza mare sud-americană. Amănunte care realizează întodeauna o senzație de „generalitate”...
Tunelul e o carte despre dragoste, artă și singurătate. De fapt, veți vedea, parcă toată disperarea lui, a artistului, nu e îndreptată spre oameni, deși senzația asta o dă, ci spre propria singurătate. El caută singurătatea absolută. Dacă crima - mai mult sau mai puțin reală - rezolvă parțial nevoia unei singurătăți ce trebuie să alunge orice imixtiune exterioară, peștera neagră ce se deschide înăuntrul eroului pune punct noii condiții a singurătății. Adică, tot romanul mi se pare că e drumul unei crime: cum să scapi, cum să ucizi voluptatea? Deși amețit de iubire, eroul simte că voluptatea e bolovanul legat de trupul său gata oricând să cadă în gol. E, mai mult, ceea ce-l rupe de creație și de el însuși. Ucigând voluptatea, speră să renască artistul pierdut. Din păcate, cum se întâmplă de când lumea, a ucide un tunel interior înseamnă a deschide, deodată, altele, mult mai și mult prea...