Un poet recită îngerilor. Prea devreme, din nou...

A murit Marin Mincu, critic, poet, profesor și traducător. Probabil cel mai bun semiologist pe care l-am avut. Un atac cerebral i-a fost fatal... Cine s-ar fi așteptat ca vulcanicul Mincu să cedeze?

L-am întâlnit de câteva ori și am fost impresionată de felul cum își scutura adversarii de idei, uneori sărind calul, dar probabil asta era până la urmă o strategie sentimentală. Am convingerea că Marin Mincu a fost un mare sentimental. Cum altfel să scrii poezie dacă nu ai în tine acel ceva care abia așteaptă să erupă? Lui Marin Mincu i se datorează multe și fără îndoială va rămâne în istoria criticii literare.

Ce e culmea pentru mine e că această disparitie coincide cu o sumă de polemici iscate de articolul meu Gripă editorială - unde comentam ca o nepricepută și neisprăvită ce se mai întâmplă prin presa de specialitate. Propuneam o discuție viitoare despre Onestitatea critică. Acum înțeleg mai bine, chiar dacă la ani lumină, bătăliile lui Mincu, uneori cu mori de vânt, poate absurde. Marin Mincu a vrut să ducă aceste lupte de idei, cred că polemica era viața lui. Polemica, pentru Mincu am impresia ca însemna o problemă a onestității, nu neapărat a valabilității. De aici miile de antipatii, răzbunări literare sau cine știe câte și mai câte... El rămâne nu doar un critic de recuperat, de asimilat corect, ci și un om numai bun de construit un roman în jurul lui. Doar a fost - printre atât de puțini - un one man show (A mai rămas unul din categoria aceasta: Dan C. Mihăilescu - să ne trăiești 100 de ani, maestre!)

Marin Mincu recită îngerilor.