VĂ PLACE VONA?

Am găsit într-un anticariat, undeva în raftul al treilea, ediția din Ferestrele zidite de la Est. O ediție rară, asemenea cărții. Auzisem de ea, mă fascina acum vreo 10 ani autorul datorită biografiei și misterului ce-l înconjurau. Când am împrumutat-o de la o prietenă dragă, nu citisem cartea cum trebuie, în sensul că n-am lăsat-o din mână pentru a-mi face note și comentarii. Nu aveam timp - comoditatea noastră pentru multe, firește.Dintre comentariile vremii, mi-a rămas în minte cronicheta Oanei Mezanote de pe bookblog, de mai demult, și m-au nedumerit anumite aprecieri, care nicicum nu cădeau de acord cu lectura mea, ce-i drept, îndepărtată. Așa că, întâlnirea cu Vona de-acum, mi-am zis, se va finaliza prin ceva concret. Spune Oana Mezanote: „Poate mai mult expresionist şi existenţialist decât simbolist sau suprarealist,Ferestrele zidite este un roman eminamente citadin. Oraşul este cenuşiu, trist, banal, aparent, fără nimic spectaculos. Întreaga construcţie romanescă a lui Vona este o incursiune în spatele banalului, poate singurul cu cea mai mare potenţialitate de extravagant. Poetica extravaganţei banalului, o trambulină între necunoscut şi vis”.

Acesta e fragmentul contrariant de atunci. i) nu înțeleg de ce disocierile astea conceptuale, pentru că romanul le înghite pe toate. De altfel, chiar autoarea cronicii vorbește mai apoi despre suprarealismul din carte... ii) nu are a face ce anume e în spatele banalului, pentru că Vona, cred eu, prezintă exact fețele banalului prin excelență. Nici nu cred că banalul, ca termen, suportă o altă dimensiune, altfel își pierde chiar el consistența și semnificația.

Romanul mi-a plăcut peste poate, prin poezia iubirii, a tăcerii și a morții. E mai expresionist decât tot ce are expresionismul nostru și frizează suprarealismul lui Naum. Cartea e o bucurie tristă, de o stranie autenticitate. Am închis volumul cu sentimentul că nu se poate scrie o carte asemănătoare, nu de către un scriitor din timpul nostru. Dacă focalizați lectura pe metafora ferestrei cred că se pierd prea mult sensurile tari ale cărții, atât de multe, atât de lipsite de ritm că uneori ai impresia că asiști la un balet pe gheață. O gheață care dispare, se scufundă, mai mult și mai încet...