OAMENI-ÎNTÂMPLĂRI

Relectura Cărții fericirii vine dintr-un sentiment de vinovăție, recunosc. La vremea primei lecturi eram singura care nu o gusta. Zilele trecute m-am gândit că Matei Călinescu nu vorbește tâmpenii și să vrea, drept urmare am trecut la relectură. Cartea e o mare dezamăgire, cu toate că Petru Creția a făcut tot posibilul să ne ofere o traducere frumoasă.

Nu știu dacă și alții simt asta dar cartea face parte din ce aș numi cultura burții pline. În sensul că tot ce se produce în spațiul cultural francez (aici mă refer mai ales la literatură și cinematografie) are așa un soi de râncezeală spirituală, plăcută, culmea. E ca și cum ai mânca toată ziua brânză cu mucegai.
În fine, poate e doar în capul meu...
Lectura actuală chiar m-a distrat exact acolo unde ar trebui să mă cutremure.

Pasaje ce s-ar fi vrut probabil cu iz aforistic:

„Bunătatea era pentru ea singura iubire”
„Rusia este o țară teribil de tristă”
„E adevărat că atunci când beau sunt îngrozitor de tăcut”
„Nu s-a apropiat de oglindă decât o singură dată: avea nasul curat?”
„Lucrul cel mai însemnat este că nu se teme de nimic”
„Nu m-aș sinucide niciodată, dar dacă cineva m-ar omori...”
„A fost o clipă de fericire chinuită”
„Să existe oare ființe unice?”
„Fericirea o simt, e ca atunci când mă înăbuș”

și preferatu meu...

„Închipuie-ți un om care moare de atâta viață”

Interesante idei, trebuie să recunosc, pentru că, dacă le privești dintr-o anumită perspectivă ele sunt chiar profunde. De exemplu, acest ultim psudo-aforism: cum poate muri un om de atâta viață? R: Prea multă adrenalină? Viagra? Să alergi până îți explodează mufa inimii?

Romanul mi-a plăcut dintr-o singură perspectivă, poate esențială: felul cum sunt surprinse atâtea apropieri și despărțiri, ca și cum oamenii ăștia se pedepsesc printr-un fel de sado-masochism al întâmplării.

Eroii Ninei Berberova refuză să fie oameni. Ei aleg să rămână întâmplări.