România tatuată pe unii dintre noi

NUNTA MUTĂ, REGIA HORAȚIU MĂLĂELE

Dacă nu l-ați văzut încă, mergeți să-l vedeți.
Mălăele este unul dintre artiștii români care păstrează un simț al umorului nediluat de nu știu ce occidentalisme. Nunta mută este un film care dă seamă despre cum umorul și comicul autohtone nu s-au perimat. Mi-a plăcut felul în care Mălăele imaginează un loc în egală măsură real și utopic. Un topos ce combină ingenios comicul caragialian, imaginarul lui D.R. Popescu și lumea circ din teatrul absurdului.
Povestea e simplă și cu toate acestea, oferă o sumedenie de deschideri. O echipă de televiziune ajunsă într-un sat de văduve și un singur bărbat află povestea fabuloasă a locului: satul e ras de pe fața pământului de ruși, apoi se construiește pe locul respectiv o fabrică rămasă și ea în paragină. Nimic nou, am zice. Povestea satului și felul cum e surprinsă lumea lui de odinioară sunt extraordinar de bine realizate. Și aici Mălăele se distanțează dpdv al imaginarului de toți regizorii care au tratat istoria la modul acesta tragi-comic. Suntem în 1953. Nea Stalin nu plecase încă în Iad. Un sat românesc de undeva din Sud nu trăiește timpul istoric. Comuniștii nu le influențează decisiv viețile. Totuși, unele semne se văd: cooperativa nu are provizii necesare, satul nu e electrificat, alții se plâng că le-au fost luate pământurile dar nu simt la modul tragic realitatea asta. Oamenii ăștia trăiesc în realitatea lor bășcălioasă, plină de haz, de ironii acide, de replici marca Mitică. Toți sunt de o sinceritate dezarmantă. Asta mi-a plăcut în film, de la un cap la altul. Amanții sunt amanți dar când sunt deconspirați public ei oficializează legătura. Demnitatea contează încă în această lume peste care istoria nu trece. Gesturile sunt violente pt că e o societate patriarhală, dar femeile sunt zdravene, nu doar la gură. Ele amenință și sunt puternice, angelice și tulburătoare. -iarăși o chestie foarte mișto pe care Mălăele știe să o prezinte într-un mod aparte. Apoi unitatea satului e de un comic nebun. Mai întâi sunt comuniștii, o mână de idioți care mimează ideologic. Sunt singuri fără umor din tot filmul. Până și prostituata satului are unul, sănătos chiar... Nimeni nu-i bagă în seamă, toți îi ironizează. Ei fac parte din categoria „prostia doare”.

„Bufet și Cooperativa” e lumea lui Preda, e localul lui Caragiale din Schițe. Aici se fabrică comicul și se afișează competitiv umorul individual. Mai contează și care-i mai spontan. Primarul, un idiot ce se vrea deștept, este un frustrat care încearcă să se răzbune pe foștii intelectuali formați în epoca interbelică. Întrebat când se introduce electricitatea, el spune: „lumina vine de la răsărit, când or vrea ei să electrificăm, electrificăm!”. I se replică: „o să electrificați o p...!”. Prostituata adaugă, în râsul general: „Numai s-o electrificați și pe aia!”
Nimeni nu crede, pe scurt, în promisiunea comunismului, de aceea e tot timpul ironizat. Tot analfabetul comunist se încoardă: „a sosit și vremea noastră, a celor fără carte! Destul v-am slugărit! Eu n-am avut carte și ia uite ce-am ajuns!” (primar, n.m.). Un intelectual replică: „Eu am avut carte și uite ce-ai ajuns tu!” În felul lui, primarul speră, a la Preda, ca ceilalți să fie după rostul lui. Le spune deseori că-i așteaptă la Sfatul popular să intre în partid. Mutul satului replică, tradus de un intelectual: „Omu zice că vrea să intre în partid da mai mult în mă-ta!”

Interesant e, din acest punct de vedere, că filmul omogenizează pe cei culți cu ceilalți, tocmai pentru a sublinia că ei sunt un Tot, prin modul spiritual în care înțeleg să-și trăiască viața. Aici Mălăele are încă un bonus. Bășcălia e artă în acest film. Iar umorul capodoperă. Nu mă refer la cel cauzat de limbaj. Umorul care prinde sub cupola lui de semnificații și morbiditatea ori absurdul. Umorul negru e genial în film și abia după ultima panoramare simbolică a fabricii în ruină pricepem parabola. Dar să revin. Un singur intelectual, „profesoru”, este identificat ca atare. Dar el e nebunul satului, e inventator și participă la hazul general asemeni elevului care vrea să învețe ceva de la cei mari. Comunistul satului se ia de el, cu ciudă. Îi spune: Coriolane, dacă ai virtutea militară și nu știu câte școli nu mă impresionezi! E o apostrofare aiurea, pentru că ceilalți îl ironizaseră. Dar e mai bine să te iei de nebun! El nu reacționează. E în scena asta un substrat al istoriei tragice. Erou al patriei, intelectual și geniu, Coriolan ajunge unde ajunge sau cum ajunge, pentru ca la final să fie împușcat. Zborul lui simbolic cu aripile de înger confecționate pentru nunta din sat e grăitor. Unii eroi, anonimii geniali, devin îngeri pentru Mălăele.

Povestea acestui timp paradisiac, cu pitici, circari, petreceri de dimineața până seara (numai femeile muncesc...) se întrerupe evident printr-o crimă. O fată este violată și apoi ucisă. În mâna ei se descoperă o insignă a armatei ruse. Strigoiul fetei apare pentru a avertiza satul. Nimeni nu înțelge nimic, ci interpretează cum știu ei. Deschid mormântul și fac slujbe cu preotul. Evenimentul trece repede pentru că vine nunta. Ghinion. Un ofițer rus îi anunță moartea tatălui Stălinică și decretează doliu 7 zile. Nu muzică, nu râs, nimic. Mireasa vede la pieptul lui insigne identice cu cea din mâna victimei. Toți știu cine e criminalul, toți știu care e rahatul comunismului, toți știu că nu pot reacționa decât păstrându-și integritatea spirituală. Ceea ce și fac. De fapt, ofițerul le cere oamenilor să nu mai fie... Comunitatea asta trece prin istorie râzând. E singura lor filosofie. Da, știu ce-o să ziceți, că asta e natura noastră spirituală! În fine, sunt multe de spus. Da să revin. Oamenii nu ascultă, evident. Se regrupează pe ascuns noaptea și petrec mut. Leagă copii la gură, țiganii mimează muzica, tacâmurile sunt luate pt că fac prea mult zgomot, paharele sunt înfășurate în cârpe... Se râde pe înfundate. Chiar și farsele stomacului sunt alarmante... Când plouă, ei petrec zgomotos. Totul durează o clipă. Armata intră peste ei, unii sunt inchiși, alții uciși. Doar un băiețel rămâne cu un sat de văduve. Cel care relatează în actualitate echipei de jurnaliști. Aceștia din urmă, scapă substratul tragic și caută senzaționalul. Aici mi s-a părut forțată intenția lui Mălăele. Adică începutul filmului speria la modul grotesc tinerii jurnaliști, care înțeleg că ceva înfiorător se întâmplase acolo și când află povestea o iau în râs și se opresc la detaliul comic. Am înteles simbolul ca intenție, nu și realizarea. Prea bruscă transformarea asta a tinerilor. Dincolo de ignoranță - căci fără doar și poate asta vrea să sublinieze regizorul - rămân simbolurile unei tragedii cu miliarde de fețe. Aici a fost a unui sat întreg. Mireasa de altădată este acum baba căreia i se ia interviul. Întrebarea: „Doamnă, am vrea să vă luăm un interviu...” Răspunsul: „Ce să ne mai luaaați?!”. Disperarea bătrânei se acoperă de râsetele tinerilor care și-au uitat istoria și fac jurnalism în căutarea senzaționalului.
Mireasa și baba au un semn distinctiv pe gât, aparent neimportant. Dacă vă uitați atenți, observați harta României. Mălăele înfățișează parabola unei țări care-și merită soarta. O țară cu atâtea căsnicii mute, din dragoste sau forțate...
Jocul actorilor e în general ok. Sunt puține rateurile. Meda Andreea Victor face un rol mare. Mălăele știe să-i evidențieze senzualitatea dar și tragismul. E o actriță de explorat într-o dramă extinsă. A, scenele erotice sunt cele mai ingenios-poetice-amuzante din tot ce-am văzut în filmul românesc! Me-mo-ra-bi-le! Ele sunt referenul filmului, pentru că potagoniștii sunt singurii din film care se iubesc în mod deschis și evident... Ceilalți se iubesc mai mult cu buna -dispoziție și cu umorul!
Aș putea scrie multe și mult. Semn bun! Eu zic că e un film de revăzut. Garantez că nu vă mișcați cap -coadă la vizionare. Evident, cu reticiența de început, o să fiți prinși surprinzător într-o lume ideală, o lume-esență. Am și uitat cum ar arăta viața și țara surpinse ideatic. Poate că așa a și fost. Poate încă e așa.

ps. filmul are un site drăguț, după modelul american de promo. aveți trailere, foto, comentarii etc. etc. www.nuntamuta.ro go for it!

Novecento - Un fel de Benjamin Button

Am vazut, într-un sfârșit, The Curious Case of Benjamin Button al lui David Fincher. Și nu m-am luat după prietenele mele, că niciodată nu știi de ce reacționează așa și pe dincolo, evident exagerând în sens pozitiv un film cu un sex simbol (!) în rol principal. Prin urmare, m-am înarmat cu răbdare și, cât puteam, cu o răceală critică. Așteptam să urmăresc mult lăudatul film al celui care-mi plăcuse pentru viziunile din Fight Club și Se7en. Începutul ok, un story bun, pentru literați e chiar un deja vu... fericit. Dar cam atât. De la jumătate încolo, filmul e previzibil și tensiunea mult prea fragilă pentru a nu fi intuită de un spectator care încă nu a leșinat că l-a văzut pe Pitt la bustul gol sau cu mustață (by the way, n-arată rău deloc!...). Nu (numai) despre film vroiam să vorbesc. Ci despre cartea lui Alessandro Baricco, monologul Novecento. Ideea filmului are multe în comun cu cartea italianului. Dar nu se ridică la frumusețea celei din urmă. i) „Când nu știi ce este, înseamnă că e Jazz”, se spune undeva în carte. În film, când nu știi glasul/bustul cui este, știi că e a lui Braaad.
ii) „Nu ești terminat cu adevărat cât timp ai o poveste a ta interesantă, și pe cineva căruia să i-o spui” - e un alt pasaj important din carte. Cam pe ideea asta se bazează și Fincher, doar că povestea miraculoasă a lui Button nu mai e interesantă, fiind atât de previzibilă. Și finalul! Finalul e atât de gratuit, că nici Nicolaescu nu era în stare de așa ceva. E de ajuns, nu de alta, da stric farmecul lui Baricco.
Povestea italianului e așa de muzical construită, atât de grațios ornată cu efecte narative, că ajungi să înțelegi toată existența prin viața pianistului genial pentru care marea e lumea întreagă. Totul. Firește, nu voi lua acum povestea lui Baricco drept roman. Că nu e. E o poezie a mării și a singurătății. Vă propun, de aceea, celor dezamăgiți sau fericiți de filmul american, să-l încheiați cu povestea lui Novecento. E și un experiment despre cum poți descoperi filoane de genialitate. Fără artificiile specifice cinematografiei. Doar cu scrisul dintotdeauna. Dacă toți spectatorii acestui film ar citi apoi pe Baricco, literatura s-ar îmbogăți cu câteva milioane de fani! În mod obișnuit, greu (dacă nu imposibil) de sperat că se vor întoarce la o emoție ignorată.