VĂ PLACE VONA?

Am găsit într-un anticariat, undeva în raftul al treilea, ediția din Ferestrele zidite de la Est. O ediție rară, asemenea cărții. Auzisem de ea, mă fascina acum vreo 10 ani autorul datorită biografiei și misterului ce-l înconjurau. Când am împrumutat-o de la o prietenă dragă, nu citisem cartea cum trebuie, în sensul că n-am lăsat-o din mână pentru a-mi face note și comentarii. Nu aveam timp - comoditatea noastră pentru multe, firește.Dintre comentariile vremii, mi-a rămas în minte cronicheta Oanei Mezanote de pe bookblog, de mai demult, și m-au nedumerit anumite aprecieri, care nicicum nu cădeau de acord cu lectura mea, ce-i drept, îndepărtată. Așa că, întâlnirea cu Vona de-acum, mi-am zis, se va finaliza prin ceva concret. Spune Oana Mezanote: „Poate mai mult expresionist şi existenţialist decât simbolist sau suprarealist,Ferestrele zidite este un roman eminamente citadin. Oraşul este cenuşiu, trist, banal, aparent, fără nimic spectaculos. Întreaga construcţie romanescă a lui Vona este o incursiune în spatele banalului, poate singurul cu cea mai mare potenţialitate de extravagant. Poetica extravaganţei banalului, o trambulină între necunoscut şi vis”.

Acesta e fragmentul contrariant de atunci. i) nu înțeleg de ce disocierile astea conceptuale, pentru că romanul le înghite pe toate. De altfel, chiar autoarea cronicii vorbește mai apoi despre suprarealismul din carte... ii) nu are a face ce anume e în spatele banalului, pentru că Vona, cred eu, prezintă exact fețele banalului prin excelență. Nici nu cred că banalul, ca termen, suportă o altă dimensiune, altfel își pierde chiar el consistența și semnificația.

Romanul mi-a plăcut peste poate, prin poezia iubirii, a tăcerii și a morții. E mai expresionist decât tot ce are expresionismul nostru și frizează suprarealismul lui Naum. Cartea e o bucurie tristă, de o stranie autenticitate. Am închis volumul cu sentimentul că nu se poate scrie o carte asemănătoare, nu de către un scriitor din timpul nostru. Dacă focalizați lectura pe metafora ferestrei cred că se pierd prea mult sensurile tari ale cărții, atât de multe, atât de lipsite de ritm că uneori ai impresia că asiști la un balet pe gheață. O gheață care dispare, se scufundă, mai mult și mai încet...

Gripa editorială. Despre critică

Am căutat cu înverșunare recomandări din parte criticii despre cum să-mi petrec concediul cu lecturi, departe de Bucureștiul asurzitor. Din păcate, mai nimic, pentru că criticii în care am încredere șomează și sunt fără chef, iar noii veniți par niște pechinezi fericiți să se pozeze cu câte un exemplar de rasă plictisit. Prin urmare, iată o trecere prin reviste având ca temă critica literară. Pe ea sunt pornită. Și poate îndrăgostită.

i)Nu știu voi, dar eu nu am citit chestii mișto în presa literară de ceva vreme. E o găselniță că vara -un anotimp, chipurile, vid și arid -, nu produce lucruri serioase. Deh, lumea e în concediu. Cronicarii sunt leneși, alții au dispărut total din peisaj (probabil scriu pentru toamnă..., sper). Din plicitseala asta luuuungă nu prea ai ce izola, pozitiv vorbind. Mai degrabă, lipsiți de subiecte, ei se iau de texte mai vechi și polemizează deferenți cu alți comentatori. Iată, de pildă, cum Paul Cernat înțelege să încheie o contră de interpretare cu Daniel Cristea-Enache pe marginea volumului Nevoi speciale scris de Dan Sociu:

„Avem de-a face, oricum, cu un text cinstit. Scriitura e şi ea, în consecinţă, sobră, fără efecte speciale şi puştisme, cu o anume exactitate „poetică“ a detaliilor şi cu o regie a montajului executată într-o manieră mai degrabă „nemţească“ decît „americană“...

N-am înțeles și nu voi pricepe ever ce înseamnă un text cinstit. Hai sa zicem, dacă vorbim de diaristică ar fi o chestie, în rest... Cernat, înțeleg eu, vrea să spună că e o calitate a textului să fie cinstit... Greu de închipuit că un om atât de calculat precum Cernat reduce o valorizare la un așa termen, poate concept... Apoi, tot din fraza de mai sus, iarăși o afirmație care te lasă fără cuvinte: regia nemțească a montajului, deloc americană... Vreau să cred că am citit destulă literatură germană și americană dar problema asta de versus mă depășește... Bine că nu vorbește despre cinamatografie...

Am impresia că uneori Cernat vrea să fie excesiv de laborios cu cititorii și atunci un fals didacticism îi surpă demonstrația. Poate mă înșel.

ii) „Cultura” și mai ales blogul revistei aduc tot mai mult cu un fel de tribună a frustraților, pe care Mihai Iovănel îi lasă, amuzat, cred, să se dea masculi. Adriana Stan, preferata mea, s-a cam dat la fund și scrie destul de aiurea, o fi in love... Apoi am descoperit și un fel de fan Iovănel, Claudiu Turcuș, care, nici mai mult, nici mai puțin, își dă cu părerea despre ultimii zece ani în care s-a manifestat critica tânără (sic!). Nu știam că și critica are vârstă. E ca și cum eu n-aș citi Hemingway acum pentru că l-au tradus foarte tinerii Gheo sau Chiva... În fine, dl Turcuș își dă cu părerea deși dânsul - tânăr, bănuiesc - nu are nicio contribuție în domeniu. Adică, nu vreau să spun că trebuie să-ți dea cu părerea doar cei din domeniu, dar nu cred că e normal să te pronunți critic când tu ai stat numai în afara dezbaterilor și apoi te dai cu pumnii în piept că faci curățenie; apoi, același domn, pe blog e un fel de „da, nenea Iovănel”, „așa este” etc. Cu atât mai mult, dacă vrea să intre în prim-plan, să-și facă și un nume, uite, ca Adriana Stan. Serioasă, modestă, cu un scris exemplar. Am citit și cronicile despre cărți de proză și, dincolo de aprecierea punctelor de vedere ale altora, nu se vede...mai nimic...

Daniel Cristea-Enache a scris vara asta câteva texte destul de generale, ca să zic așa, fără prea mult nerv. Doar despărțirea de Manolescu pare că l-a trezit din amorțeală. În rest, o revistă care clar a intrat în concediu și nu înțeleg de ce.

iii) Am lăsat la urmă preferatul meu: Felix Nicolau. Îl știți, prozatorul. În „Luceafărul” scrie un articol magnific: „Criticul solitar versus criticul de pluton”. Trebuie să recunoașteți că titlul, cu tot cu versus-ul, e interesant, atât doar că total inoperant și deloc plauzibil. Face parte tot din categoria „critici care se cred critici sau prozatori care se răzbună devenind, uneori, critici literari”. Ia uitați ce spune dl Felix: „Citesc opurile și articolele criticilor care arbitrează în ringul literaturii contemporane și ce văd? Cel mai adesea rânduri encomiastice. Dacă te-ai lua după ele, ai zice că literele românești sunt copleșite de capodopere, încât nici nu mai are rost să fie puse în balanță cu ce se scrie pe alte meleguri, ca să nu stârnească invidii și complexe de inferioritate. Când nu sunt encomioane, apar desființările nemotivate, execuții cu un zâmbet șugubăț în colțul buzelor. Prea puțină analiză literară, însă. Cartea asta e genială, astalaltă e mizerabilă. Critica românească face un joc de-a alba neagra, dovedindu-se extremistă, superficială și săracă în nuanțe”. Mi-e chiar simpatic dl Nicolau. Atâta naivitate după ce ai intrat în malaxorul lumii literare... Ca traducătoare și redactor am fost stupefiată, nici nu vreau să mă gândesc ca autor

... Dar să ai revelația unor partizanate... Cam târziu. În primul rând, criticii care desființează fără motivații, indiferent de nume, nu au credibilitate. În al doilea rând, critica a jucat întotdeauna alba neagra pentru că a impune un scriitor, implică o miză. Dar să ajungi la extremism în critica literară... Înțeleg superficialitatea...dar... Pentru a fi convingător - că știe despre ce vorbește -, autorul nostru citează din nume tari, se supără pe „Cuvântul” că face topuri, și mai mult, că în critica noastră se practică un soi de „hi5! de Cuba!” - asta chiar mi-a plăcut. Dacă luăm în seamă și patul lui Procust propus febril de același Nicolau în finalul articolului, atunci scriitorii își vor scrie singuri cronicile, sub alte nume, evident. În orice caz, articolul lui Felix Nicolau este cel mai viu pe care l-am citit de câteva luni, explodând de sinceritate, de naivitate drăguță și neputință. Ce nu știe, e că a descris criticul literar ca un cățel nervos și lingău, când, de fapt, acesta e un grizzly turbat.

INGLORIOUS TARANTINO

Fanii lui Tarantino au așteptat cu sufletul la gură filmul ăsta. Mă număr printre ei. M-a enervat ușor trailerul, nu de alta, dar eu sunt așa mai egoistă, și aș fi vrut să stea deoparte fanii filmelor comerciale și leșinatele după Braaaad Piiitt. Din păcate, la cinema, ca la noi: idioți cu mâncare cât pentru două săptămâni, indivizii care adoră să deranjeze pe toată lumea după ce a început filmul și cei care adoră să intre după 30 de minute, să ridice tot rândul și să vocifereze ca și cum sunt la ei în beci la țară și aranjează cartofii exemplar. Poate numai în București o fi așa... În fine, mi-am zis, un regal Tarantino merită orice sacrificiu. Prietenele, mai precaute, vorbeau de măștile anti gripă, că ia uite, se strănută în sală... După toate pregătirile psihologice, filmul..

Prima parte super-promițătoare. Se vede treaba că Tarantino trece deja în zodia reflecției metafizice, e mai atent la teatralitatea vorbită și mai puțin la violența care transcende orice moralitate. Apoi filmul construiește o intrigă cumva previzibilă dar total neverosimilă și cu incredibil de multe scăpări de scenariu. Pentru cei interesați de epica filmului, e o dezamăgire cruntă. Mi se pare că e cel mai prost film de la Pulp Fiction încoace al lui Tarantino. Acțiunea subînțeleasă prin multe dialoguri interesante se prăbușește sub molozul atuurilor de până la un moment dat. Nu veți descoperi nici imaginile de o artisticitate revoltătoare, nici nucleele filmice de o acuratețe aparte. Pretutindeni o apatie salvată numai pe alocuri de jocul actrițelor și pentru fanii comercialului de Braaad Piiiitt care joacă fără efort rolul yankeului vexat. E clară apoi ficționalizarea marca Tarantino dar nu cum mă obișnuisem eu, ci dintr-o perspectivă prea, mult prea comercială. Filmul este o mostră despre cum evreii, francezii și alții se răzbună, iată, printr-un film cu final mușcător, vindicativ.

Mi-au plăcut pretutindeni în film chipurile femeilor tinere, angelice, ce mai, dar fără nicio intervenție propriu-zisă. Cristoph Waltz e singurul care face jocul în stilul tarantinian (....știu, sună aiurea) și parțial Diane Kruger. În rest, o sumă de figuranți, inclusiv cei care reprezintă personalitățile timpului. Din punctul meu de vedere, prima parte și a treia fac toți banii, restul e un bluf de box office.

Foarte dezamăgită de acest Tarantino, mă întrebam ce s-o fi întâmplat cu el. Singurul răspuns e că, odată cu vârsta, el caută o seninătate pe care s-o reverse afară. Care nu-i iese, pentru că prea ne-a obișnuit cu seninătatea din violență ca mesaj perfect pentru pulp fiction-ul omului contemporan. Dacă nu am fost clară, închei prin a spune că nu m-aș uita a doua oară la INGLORIOUS BASTERDS ... nici dacă aș fi critic de film...