cum se nasc îngerii

ARIPI. PREA DEVREME...

Am aflat, cu puține momente în urmă, că a murit Matei Călinescu... Dumnezeu să-l ierte!
Mă gândeam că prea dăm importanță de multe ori celor care nu merită. Astăzi s-a stins unul dintre cei mai importanți critici români din secolul XX. Cred că nici nu ne dăm seama cât de mult a contat pentru noi o carte, cum vorbeam in postarea anterioară, ca să nu mai vorbesc de faptul că pornisem seria relecturilor tocmai stimulată de Matei Călinescu...
S-a luptat cu cancerul, cu amintirea fiului pierdut după o suferință îndelungată, dar mai mult decât toate la un loc, cu acest cancer al prostiei și al îngustimii multor scriitori autohtoni.
Cred ca scriitorii devin îngeri când sunt citiți. Nu neapărat iubiți. Matei Călinescu va rămâne cu aripi pentru eternitate.

RELECTURI PART II

UN VEAC DE SINGURĂTATE
by G.G.Marquez

Incredibil ce efect poate avea romanul ăsta, chiar la a treia lectură! Mai puternic, mai viu, mai hipnotic! Orgasmic de-a dreptul! Niciun detaliu nu e lăsat la voia întâmplării, nicio adiere nu bate pe lângă sensuri, niciun personaj nu-ți dă impresia că are cuie-n picioare!
Cel mai mult la această relectură mi-au plăcut personajele feminine! Exemplare! Himerice! Obscure! Comune! Angelice! Ciudățeniile unei femei nu le poate transcrie atât de fidel și, evident, de crud, decât un bărbat. Și nu oricare. Ci unul care a cunoscut Femeia. Sunt atâtea iubiri și singurătăți în romanul ăsta cât într-o literatură întreagă.
Fascinant e felul cum se îmbină toate frivolitățile, toate neajunsurile intime și toate paroxismele.
Lumea lui Marquez e una care se devoră, cu o poftă cât o istorie!
Știu, poate am sărit puțin calul (sau ce vreți) cu entuziasmul meu, dar sunt așa pentru că, la vremea primei lecturi, deși foarte încântată, nu aveam de gând să recitesc cartea asta. Îmi place să mă uimesc, se pare, și iată că acum, mai mult decât la prima relectură, satisfacția e nemărginită...
Până la urmă, cum măsurăm (ca simpli cititori) valoarea unei cărți? Cu ce instrumente interioare?
Satisfacțiile mereu crescânde ale relecturii cred că e singurul răspuns adecvat, poate singurul bazat pe un adevăr al nostru, poate nedeslușit la o vârstă a lecturii trecută. Prea veselă sau prea tristă. Cu prea multe așteptări sau cu prea multe grimase și retineri specifice dărâmării statuilor canonicilor impuși. O vârstă pe care nici nu o recunoști ca atare la timpul ei, dar care, cum-necum, devine atât de clară printr-o carte dintr-un timp oarecare, din viitorul nostru.