Critica blogosferei

Am descoperit relativ târziu grupajul realizat în revista „Cultura” de Daniel Cristea-Enache despre zona online a literaturii. Am avut surpriza să mă regăsesc printre enumerările lui Cătălin Sturza. Nu prea am înțeles dacă e bine sau rău; contextul are în vedere numele blogurilor și atracția implicită. Simt cu această ocazie nevoia să explic și titlul în engleză al blogului meu, deși esențialul e cel românesc, aldoileacititor. Am avut la vremea respectivă - iarăși surpiza - să descopăr că, la câte bloguri există în lumea asta, mai ales în engleză, cel ales de mine nu era imaginat până atunci. L-am ales, dacă vreți, dintr-o frondă și-o mirare. E sonor, simplu și definește, sper că știe toată lumea, un principiu conceptual din critica criticii (pf, ce bombastic sună, dar cred că ideea s-a prins...).
Discuția de la „Cultura” mi se pare cam naivă, în sensul că blogosfera e clar că se multiplică puternic, în timp ce presa scrisă dispare cu repeziciune. E adevărat că numai la capitolul percutanță, cultura scrisă pe hârtie are coroana. În al doilea rând, faptul că nu avem un blog de genul The New York Times Book Review nu e un capăt de lume. E o falsă problemă atâta timp cât criticii consacrați nu trec exclusiv în sfera online. Până atunci blogosfera rămâne pentru toți cei care recunosc sau nu - un spațiu al încercărilor critice, din păcate, și nu al reperelor. Discuția e interesantă, nu zic, dar rezultatul e dinainte știut, de asta ziceam că e suflare de vânt. Eu aș fi pus altfel problema: Daniel Cristea-Enache, Manolescu, DCM să nu mai publice în edițiile de celuloză, ci numai pe un site specializat, de genul The Romanian Times Book Review, na, să fim în pas cu... și sonor. Să se facă acționarii acestui blog și banii le vin din reclame (edituri, impresari culturali, instituții, scriitori etc). De la acest punct încolo discuția are un sens și mută apele. Până atunci, ne mulțumim unii cu alții.
Oricum, voi reveni altădată cu mai multe precizări.

Am cumpărat (da, cumparat) filmul Modern Times pe dvd. Un film excepțional, aproape genial... Nu cred că am văzut filmul decât pe la începutul deceniului trecut.
Astăzi cred că l-am înțeles cu adevărat, atunci doar l-am văzut...
Iată că după mai bine de 70 de ani, filmul rămâne un reper, e valabil și probabil canonic pentru cei din domeniu. Chiar sunt curioasă dacă filmul se analizează la facultățile de profil.
Dacă ar fi după mine, pelicula ar fi obligatorie mai ales pentru cei care au trăit într-o epocă totalitară și au uitat.
Pentru cei de astăzi filmul e de o actualitate uluitoare. Omul-maşină și omul manipulat sunt realități, din păcate, tot mai evidente. Chaplin face un rol bun mai ales atunci când joacă un personaj legumă care-şi păstrează realitatea bunului simţ, precum și o moralitate genuină.
Filmul e o parabolă a Sistemului. Kafkiană și pe alocuri cu accente din Gogol şi Cehov, perspectiva prezentată are un plus de inocență și cred că acest aspect este înregistrat cu asupră de măsură tot filmul. Dacă unele scene alunecă în neverosimil este pentru că, după Chaplin, totul e posibil şi mereu schimbător. Cu o excepţie: iubirea. Ea devine un reper supărător, comic de supărător şi în final tragic de vital...
Mi-au plăcut raportările lui Chaplin la rotiţele din creieraşele noastre, apelul la naivitate şi sinceritatea brută pe de-o parte, şi alarmele cu trimiteri la un Big Brother, pe de alta.
Singura hibă a filmului: e cam lungit, forţat, unele scene nu prea contextualizează, nici nu modifică dimensiunile interogaţiei iniţiale. Dar toate astea şi pentru că montajul, acum o viaţă de om sănătos, nu era în apele lui digitale. Oricum jos pălaria şi hopa pe roată.